Lacrimile bucuriei nu sunt sarate

(Despre TATA si Fiica)

Arareori a plans. De cand o stiu rade cand trebuie sa zambeasca si hohote iti sparg rutina cand trebuie sa rada. Nu stiu daca asta a fost cadoul de Sus, al Lui, catre ea, a lui de jos.

Arareori a plans. De cand il stiu rade cand trebuie sa zambeasca si hohote iti sparg rutina cand trebuie sa rada. Nu stiu daca asta a fost cadoul meu de Sus, de El, catre mine, a lui de jos.

Nu stiu cat TATA e definitia zambetului cat e a vietii. A insasi vietii.

Nu stiu cat TATA e definitia copilului din el cat e a mamei sale. A insasi mama.

Nu stiu cat TATA e definitia sotului din el cat e al mamei mele. A insasi sotia.

Nu stiu cat TATA e definitia tatalui cat e a barbatului. A insasi barbatului.

Stiu insa ca totul e iubire, zambet, bucurie. Chiar si cand viata se razbuna pe tine in cel mai crunt mod cu putinta.

Stiu ca si pe furnica o are in grija Dumnezeu, daramite pe oameni. Chiar si cand viata m-a facut din mica si mai mare decat mi-as fi putut imagina vreodata.

Stiu ca rabdarea e unul din sensurile vietii. Caci daca Cerul te vede mic si simplu, tu il vezi infinit mai mare si nemarginit.

Stiu ca iertarea e vruta si avuta. Chiar daca e nemeritata.

Stiu ca simplitatea o ai pur si simplu. Si-o dai, daruindu-te, tot asa. Simplu.

Stiu ca oamenilor slabi trebuie sa le faci jocul. Caci doar asa vei fi rasplatit.

Stiu ca dragostea de tata… e tot ce trebuie sa fie pentru orice copil.

Asa am invatat ca lacrimile bucuriei nu sunt sarate. Caci asa am invatat plansul.

Si plansul se invata odata cu primii pasi ai copilului din tine, ce nu-i reusesc.

Si plansul se invata odata cu cei din mijloc pasi ai copilului din tine-fiica-femeie, spre altar, la bratul lui, de tata, tata sfant.

Si plansul se invata odata cu pasii ce vi se intrepatrund intre sens de vieti, vesnic.

Si plansul se invata cand nu mai vrei-poti sa plangi.

Cat e aici, langa mine, stiu sigur ca lacrimile bucuriei nu vor fi sarate.

Cand nu va mai fi, stiu sigur ca voi fi la fel.

P.S. Si daca v-ati intrebat vreodata cine-i vinovatul zambetului meu permanent, iata raspunsul: TATA.

Cel care-n loc de armata a facut ARMATA INIMII.

De aici si iubirea mea pentru tot si toate.

(pacat ca e poza alb negru si ochii lui mari albastri sunt in alta poveste)

Restul povestii il veti citi direct din … PRIMA (mea) CARTE.

Iar despre MAMA, scriu si voi scrie toata viata. Chiar si cand TAC.

A FOST si… editia a 9-a a Galei AVANPREMIERE

"O sa fie dens…", au fost cuvintele celui ce e director AVA, Alin Galatescu, despre editia a 9-a a Galei Avanpremiere, de la MNAC.

Designeri: 12, show-uri: 8, video: 4.

Iris Serban, Carmen Secareanu, Silvia Serban, nume noi: Anca si Silvia Negulescu, Rue des Trucs, Sandra Chira, tinere talente: Natalia Vasiliev de la Scoala de Arta din Chisinau, Teodora Baciu de la Universitatea de Arta din Cluj, Ioana Ciolacu si Alexandra Abraham de la Universitatea de Arta din Bucuresti.

Spectacol? As inventa alt cuvant, caci a fost mai mult de-atat.

Rosu, alb-negru, nude combinat cu nuante de cer metalic si alb stelar. Fluiditate. Mult alb, alb-unt. Negrul de neinlocuit suplimentat de Lolite, aducere-aminte de neon infiltrat in culoarea unui asfalt virgin, rochii ce iau rol de second skin, dantela=matase, taieturi si volumetrii, transparenta, piele de data asta nu sub motive rock, ci cuprinse de un boem chic, jocul de-a "iu hoo"-mbracatul, auriu reinventat.

I-am tinut pumnii stransi, nu c-ar fi avut nevoie, ci ca sa-i pot deschide apoi pentru aplauze perfecte. Caci unui perfectionist, ca Alin Galatescu, numai asa aplauze ii prind aripile mai strans de Cer. E poate omul cel mai iubitor de frumos, plenitudine si… ceruri, pe care-l stiu. Paradoxul e ca un astfel de om, pe atat de sensibil, isi tine bine pe podium, in stanga complexitatii, PROFESIONALISMUL. E o balanta veritabila, ce nu are decat N si S, ci insasi el e o harta in care te pierzi si regasesti repetitiv.

E un profesionist si nu e data sa nu o arate la level-ul final al fiecarei povesti scrise de el. Fiindca nu, ce scrie el nu-s realitati. El scrie povesti. Iubeste personajele. Iubeste viata din spatele lor si… scrie despre ele. In loc de stilou si cerneala, are multa moda si imaginatie.

N-am citit povesti mai fascinante, curajoase, ireale/reale, in care eu insami m-am integrat ca si cum as fi facut parte din ele. Alin Galatescu, asa vede ansambul filelor de poveste: toti suntem speciali, toti suntem cititori si personaje.

Reala, majora, plenara. Asta a simtit nu numai Alin Galatescu la finalul editiei a 9-a a Galii AVANPREMIERE, ci si eu-ca si voce de dupa, de aici si acum.

Pasiunea nu s-a vazut, ci s-a simtit. Si un astfel de eveniment trebuie pastrat in minte, ca doza de andrenalina vs. antidot, pentru zilele atipice.

Am mai spus si repet: Romania avea nevoie de un Alin Galatescu.

Inchei spectacolul personal al retinei unui privitor, demn de a fi insasi personaj de poveste in UNIVERSUL Avanpremiere, parafrazandu-l pe Alin Galatescu: "Eu cred in Moda Romaneasca!"

FEMEI vs. FEMEI

N-am inteles niciodata femeile care imita femei.

Hasurand, mai bine spun: n-am inteles niciodata femeile care se confunda cu alte femei.

Si cand spun confunda spun de la furatul privirii-curajul ochilor de a privi/analiza/nu judeca, de la furatul pieptanatului parului-ca atitudine/nuanta/forma, de la furatul vorbelor-nu buzelor (imbibate mai mult sau mai putin de ruj/saruturi), de la furatul verticalitatii corpului-nu spun 90-60-90, ci infometare pentru a ajunge ca EA, de la furatul culorii pantofilor des folositi pana la furatulul tipologiei barbatului sau si mai bine, pana la furatului propriului barbat al EI.

Ea, femeie. In primul rand femeie.

Si e femeie prin ochii ei mari, dimineata, neatinsi de parabenii din produsele de make-up-ci de firescul buzelor lui, prin parul ei ondulat de aseara-cand i-a pregatit lui o surpriza si n-a aparut in fata lui nud decat cu buclele la ea, prin TE IUBESC-ul ce ii inroseste de fiecare data buzele-rujul ramanand doar un rau necesar, prin corpul ei perfect-fiindca ea se iubeste (pe ea) intai de toate, prin lenjeria ce si-o asorteaza mereu cu pantofii-si numai el stie ce barbat norocos e, prin el-barbatul ei.

Ea, femeie. In primul rand femeie care imita.

Si e femeie prin ochii cui, prin buzele cui, prin parul cui, prin corpul cui, prin inima cui?

A NIMANUI. Caci uita sa fie ea si devine EA.

Daca greseala secolului trecut, sau a ultimelor doua secolele era femeia ca si tabu, cu tot ce o intregea-jumatatea, acum greseala e MIMENTISMUL.

Ca accesoriu permanent-concludent-vital, femeii secolului XXI.

Nu trag semnale de alarma, am obosit. Trag femeile de inima.

Poate-as avea mai mult success. Si in locul semnalului de alarma (asurzitor uneori), le-as ruga sa se uite la ele si sa(-si) spuna: "-Sunt EU INSAMI. Si atat! De astazi nu mai vad decat FEMEIA din mine si atat. Am corpul meu si sufletul meu. Si de voi iubi, imi voi iubi barbatul meu, nu al alteia. Sunt EU INSAMI. Si atat!"

Din pacate avem credinte si credinte.

Din fericire mai avem o scapare. Si scaparea sta tot in ea, femeia.

Fiindca de la femeie incepe si se termina totul.

Pe locuri, fiti gata... START.

Linia de sosire e atat de aproape...

Picasso cel putin a inteles. Nu stiu daca femeia, insa inima ei sigur.

Pictura: Pablo Picasso-Femeia.

Drum de Inger

Pe pietrele ce-au mers nu suflete, ci inimi

Sub fagii si stejarii ce-s sus de dor

Isi face loc si Ingerul Luminii

Flamand, timid, dand dintr-o aripa usor.

Pe cer se deschid nu usi, ci ferestre

Sub ramuri de nori ce-s verzi nefiresc

Isi murmura inima Ingerul Veste

Curat, viu, dand dintr-o aripa-ngeresc.

Pe aerul ce felinare n-aprinde, ci lasa

Sub rosu calcat in picioare de vant

Isi dramuieste din suflu Ingerul Casa

Bland, aprig, dand dintr-o aripa-n cant.

Pe caramizi ce n-au lumini, ci cristic

Sub petec de albastru rupt in zid

Isi curata lumina sa Ingerul Vesnic

Neobosit, tacut, dand dintr-o aripa-n vid.

Pe scurte vitralii ce n-au culori, ci putere

Sub rost albastrit de lumina-n trecut

Isi cauta loc si Ingerul Sedere

Pasnic, graitor, dand dintr-o aripa de scut.

Pe scari ce nu-si stiu drumul, ci rostul

Sub lemn scartait de-asa suvenir

Isi odihneste din pasi Ingerul Nostru

Smerit, nou, dand dintr-o aripa de mir.

Pe flori ce nu stiu ca-s regesti, ci emotii

Sub trunchi de stejar inlemnit de curaj

Isi aprinde lumina si Ingerul Curtii

Alb, curios, dand dintr-o aripa-a gaj.

Pe strigat de lumina ce nu arde, ci arata fiinta

Sub fire lungi de par sta soarele bagat

Isi trece trupul si Ingerul Credinta

Slab, inalt, dand dintr-o aripa a inchinat.

Pe pietrele ce-au mers nu suflete, ci inimi

Sub fagii si stejarii ce-s sus de dor

Isi ia La revedere! Ingerul Luminii

Flamand, timid, dand dintr-o aripa usor.

foto: Ioana Andreea Nitica, Manastirea Cotroceni