Interviu: SIMONA FLOREA 

Foto: SEBASTIAN ENACHE

Make-up: RODICA OANCEA

Locatie: Centrul KEYKO 

– Spune-ne mai multe despre tine și pasiunile tale. Cum arată o zi din  viața ta?

 Fiecare an în parte m-a învățat să fiu un bun ascultător, deși mulți ar miza că sunt un bun vorbitor. Așa că mă feresc să spun multe despre mine, căci am crezut mereu și cred că simplitatea unui om este poate cea mai onestă imagine de sine pe care o poate arăta celor din jur. Sunt un munte de sensibilitate și forță (luate separat și împreună), sunt furtună de iubire și pasiune (ce uită să se mai oprească), sunt râu de creativitate, dar sunt și cea mai senină și solară zi din an. Cred că complexitatea unui om vine odată cu firescul alegerii sale de a-și trăi viața așa cum simte cu adevărat.

Îmi place să mă joc cu pensula pe pânza de pictură, să descopăr domenii noi din care mă pot inspira, să cunosc oameni talentați, să merg pe jos cât pot de mult, să pot învăța câți mai mulți copii despre bucuriile vieții, să gătesc ore în șir pentru cei pe care îi iubesc . Sunt lucruri firești, care-mi transformă fiecare zi într-o sărbătoare. Valențele, direcția și puterea cu care alegem să transformăm “acea zi” într-o zi cu adevărat notabilă, ține de noi și numai de noi. 

– Cum ai început implicarea în Fundația Prețuiește Clipa și care e  aportul tău?

Abia terminasem studiile de master în Psihologie clinică, hipnoză și intervenții de scurtă durată și după o vară odihnitoare, mi-am luat viața în piept și i-am spus ce îmi doresc de la ea. Dorința mea a fost să pot lucra cu oamenii și să-i ajut, să organizez evenimente și acțiuni caritabile, să consolidez legături de durată cu personalități importante din sfera profesională, să pot oferi încredere și seriozitate și nu în ultimul rând să… scriu. Georgeta Nenciu, în prezent președinte unic fondator al Fundației Prețuiește Clipa a fost omul care mi-a oferit această oportunitate, valorizând-o de la A la Z împreuna și îi mulțumesc cu acest prilej, deși uneori în viață, cuvintele sunt cu mult sub nivelul puterii oamenilor pe care îi întâlnim deloc întâmplător în parcursul nostru personal. 

Ca psiholog și ca PR al fundației, pe lângă implicare directă în proiecte și evenimente, în cei 3 ani de activitate am avut onoarea să întâlnesc oameni de “pus în rama”, de la care am învățat cele mai prețioase lucruri și alături de care am trăit cele mai frumoase emoții. Le mulțumesc tuturor și mă plec în față răbdării și priceperii acestora, de “a școli” tinerii în lungul drum al vieții. Eu m-am numărat printre ei și sunt o norocoasă. 

– Care-ți sunt proiectele/evenimentele cele mai dragi pe care le-ai  desfășurat până în prezent?

Fiecare proiect sau eveniment indiferent de nivelul la care se desfășoară, ca impact are aceeași valoare. Cea umană. În momentul în care un copil se bucură de un premiu la sfârșit de an școlar, căci i-am premiat excelența, un proiect reușește să construiască o bibliotecă într-o școală, căci toți copiii au dreptul la educație, un părinte e recunoscător pentru activitățile copilului său de la centrul educațional pentru evoluția școlară, că un cadou de Crăciun ajunge în mâinile copiiilor care nu au povești despre copilăria lor, căci nu au avut așa mult noroc, atunci tot ceea ce faci alături de oameni ca tine, îți pune amprenta pe suflet. 

– Ce te bucură în urma activităților tale?

Se spune că lucrul cu oamenii și interacțiunea cu aceștia sunt cele mai grele meserii din lume. Ei bine, nici ușoare nu sunt, însă la finalul zilei, când îți așezi capul pe pernă, filmul care se derulează în fața ta e plin de reușite, zâmbete, exemple de ambiție și curaj, performanțe și putere. Bucuria ține de lucrurile mărunte, de cât suntem capabili să dăruim fără să cerem nimic în schimb și nu în ultimul rând ține de iubire, care odată împărțită necondiționat celor din jur se întoarce ca un bumerang către tine, negreșit. 

– Care sunt oamenii ce te-au inspirat pozitiv până în prezent?

Familia mea este exemplul real, unic si devotat de inspirație pozitivă a tot ceea ce sunt. Porția mea infinită de dragoste, de ambiție, de curaj, de bucurie, de recunoștință, pe care mi-au însușit-o și mi-am însușit-o, demonstrează că indiferent unde te poartă viața dacă ești un om vertebral, cu bun simț, serios și atent la nevoile celor din jur, poți fi împlinit. 

– La finalul unei zile pentru ce ești recunoscătoare?

Sunt recunoscătoare că trăiesc. Nu acesta e cel mai de  preț dar al vieții? În cartea pe care am citit-o recent intitulată  “Femei Puternice”, Louise L. Hay ne amintește că până la urmă fericirea, bucuria și toate satisfacțiile personale vor veni în viața noastră atunci când pur și simplu înainte de orice, vom fi recunoscători pentru viața însăși. Și nu în ultimul rând sunt recunoscătoare că iubesc. Iarăși e un dar pe care îl avem în noi dintotdeauna și e musai să “profitam” de el din plin. 

– Unde îți place să călătorești?

Fie că merg acasă, la Câmpulung Muscel, sau fie că merg într-o capitală a lumii fiindcă viața mă surprinde cu zboruri și drag de zbor, tot călătorie înseamnă pentru mine. Călătoriile sufletului sunt cele mai frumoase. Ne reconstruiesc ansamblul personal și ne înalță spiritual. Cred că plăcerea călătoriilor vine din emoția lucrului vechi revăzut sau a celui nou descoperit. Ține tot de noi oamenii unde și cum alegem să ne purtăm pașii. Îmi place muntele și zăpada, dar nu spun nu zilelor lungi pe plaje aproape goale și necunoscute. Dar tot călătorie e și cea a gândului spre un om drag  sau cea a apropierii de un altul.  

– Crezi în modelul personal? Care e părerea  ta vis-a-vis de modelele actuale din societate?

Cred  în modelul personal atunci când un elev îmi spune  că atunci când o să  fie mare vrea să fie ca mine. Sau când îmi spune că desi mă vede odată pe săptămană, sunt ca o a doua mamă pentru el. Mă fâstâcesc  astfel de cuvinte și îmi dau seama că fiecare zi ne oferă lecții și exemple. Uneori simplitatea, de care aminteam la început, face ca valorile cu care ne naștem, sa fie aceleași cu care alegem sa trăim. Societatea  are modele,  dar nu  promovate potrivit. Unii copii ai zilelor de astăzi nu cunosc poate un poet, o arie muzicala, un actor, o opera, un sportiv, un artist, etc. Nu vreau să dau o notă rece întrebării, însă cred că nu ne rămâne decât ca noi, părinții actuali și viitori ai copiiilor noștri, să ne asumăm educația și modelul personal al acestora. 

– Care e percepția ta personală referitorare la autenticitate?

 Zâmbesc. Îmi amintesc de un test, la ora de psihologie din liceu, care consta într-o foaie de hârtie albă pe care era scris numele fiecăruia dintre noi și circula prin clasă la toți cei 30 de elevi. Fiecare dintre aceștia trebuiau să îți atribuie un cuvânt care te definește. Îmi amintesc că primul de pe foaia cu numele meu era AUTENTICITATE. Al doilea era ORIGINALITATE. Deloc întâmplător,  răspund întrebării tale ca efect al întâmplării de atunci amintită acum, menționând că a avea curajul să spui o părere, să faci alegeri asumate, să îndrăznești să te autodepăsesti, înseamnă a fi autentic. Și cred că autenticitatea e o stare reală de sinceritate care mai apoi în final, este tot o alegere. 

– Unde te pot contacta cei ce vor să afle mai multe despre tine si Fundația Prețuiește Clipa?

Pagina personală de Facebook este Ioana Andreea Nițică – https://www.facebook.com/ioana.nitica și va invit cu drag în lumea mea, iar site-ul fundației este www.fundatiapretuiesteclipa.ro.

Dimineata cu… Mihaela (Radulescu )

Inainte sa scriu despre Mihaela, ma ridic din pat desculta, ma duc la frigider, deschid o sticla de vin rosu (sec), scot 2 pahare simple, nu de cristal (stiu ca nu ii plac etichetele de niciun fel) si o invit sa inchinam (nu neaparam sa bem) impreuna pentru VIATA, IUBIRE si SENS.

Cu Mihaela pornesti o conversatie inainte s-o incepi, asa ca imi iau timp si spatiu, s-o “degust” ca pe un Pinot Noir vechi (dar nu prea vechi) inca nebaut si s-o “sorb” din cand in cand, putin cate putin, ca si cand acum as cunoaste-o pentru prima oara.

De fapt, adevarul e undeva la mijloc, am cunoscut-o-n Romania intai si acum de ceva dimineti, in balconul ei din Monaco, cel cu povesti, vise, iubiri, banalitati frumoase, artificii si… nu in ultimul rand normalitati (normale).

Am discutat despre lumea buna si discreta, despre sexul calitativ, nu cantitativ, despre excursii, vacante, despre arta, despre carti citite in exces (si aici excesul e recomandat!), despre pantofi, nu pantofi de duzina, despre iubirea ca sens, forma sau extins al unei femei, despre vara (permanenta din inima), despre barbati si barbatul de azi (amintindu-ne ca barbatii nu iubesc precum o fac femeile), despre cat de frumosi si sanatosi sunt oamenii care nu barfesc, despre prietenia dintre femei  (daca exista sau nu?!), despre nevoia de bucurie, despre voluntariat, despre zmei, despre intrebari si raspunsuri si nu in ultimul rand despre… lucruri simple.

Despre copilul inimii ei nici nu o s-o intreb vreodata ceva, caci, si cand tace, ochii ei spun povesti despre femeile-mame si mamele-femei. Si imi e de ajuns. Copilul ei e exemplar, fiindca ea e o mama exemplara. Si cu asta am spus totul, cu precizarea ca e ”closca” ce-si educa puiul cu calm, cu exemple ferme, cu libertate si joc mult, nu cu pene ridicate si voce grava.

De pus pe gand, ar zice Mihaela. De pus pe gand pentru femeile ce cred ca e atat de greu sa fii mama… Cu atat mai greu femeie-mama.

Ne-am luat cu vorba (desteapta) si am uitat sa-i las azi-dimineata adresa mea, scrisa pe-un colt de masa patat de pulpa de fruct zemos, ca sa-mi trimita din cand in cand, cate-o vedere cu marea ei, inima ei, vara ei…

P.S. Mihaela, maine pregatesc eu micul-dejun!

22foryou.co/mihaela/ 

Câmpulung Muscel. Orașul-Inimă al României.

 Când am ajuns în București prima oară, îmi știam numele și locul nașterii, culoarea inimii și credința. 

 Mă numeam Nițică și locuisem până mai acum în Câmpulung Muscel, eram fata-n roșu și credeam în Dumnezeul meu. 

 Acum, după câțiva ani, sunt la fel. Cu nume, loc al nașterii, cu roșu și Dumnezeu în inimă. 

 

 Am povestit însă Campulungul și în săli de sport și în săli de teatru, în locații de 5 stele ori în piețe, în școli ori pe stradă, în taxi ori în lift, în loja Operei ori în strana Bisericii, în case-zise fad vile, cu 3 etaje plus mansardă ori în corturi improvizate. 

 

 “A povesti” Campulungul înseamnă “a trai” Campulungul. 

 Iar “a trai” Campulungul înseamnă “a fi” Campulungul. 

  Nu pomenesc acum nici de istorie, mai precis de Prima capitală a Țării Românești,  nu pomenesc nici de prima tipografie din țara, nu pomenesc de “sfinti” ca Radu Gyr, Nicolae Steindhardt și Constantin Noica, care au “uns” cu credința fiecare colț nevăzut de Muscel, nu pomenesc de magistralii Tudori (Arghezi și Musatescu), nu pomenesc de Theodor Aman, Constantin Baraschi, Ion Negulici și drumurile neuitate de Nicolae Grigorescu, de marele Constantin Parhon ce-a revoluționat medicina, de “imperiul auto” ARO, de cel mai vestit pălărier Mageanu, de unicul bulevard ce se scuză mereu și fîn: “-Pardon” și de Mănăstirea Negru-Vodă cea de demult.

 Va pomenesc de ACASĂ, de liniștea de Rai din casa Bunicilor, de zâmbetul Mamei, de îmbrățișarea Tatălui, de diplomele din clasa I-VIII, toate cu Premiul I, de mâzgălelile mele savuroase, de când aveam 1 an, din Cartea de bucate, de Doamna învățătoare, de cărțile, casetele și diapozitivul cu povești, de prima căzătură si prima julitură, de primul meu 4, de prima iubire-implicit nedumerire/dezamăgire, de prima semnătura “Ioana Andreea Nițică” într-o publicație, de trupa de dans din liceu, de ziua în care-am împlinit 18 ani și de momentul plecării. 

 Și va-ntrebați de ce va tot spun de Câmpulung?!

Campulungul sunt EU. Și eu sunt CAMPULUNGUL. 

 

Nu există nicio altă diferență în afară de nume. Am în inima mea, Soarele cel mai neobosit, am cel mai înalt deal care atinge zilnic norii, am munții cei mai viteji, am bisericile cele mai frumoase și oameni care trăiesc, ci nu există.  

 Ce au în comun Campulungul și Arta? V-am “insirat” mai sus. 

 Pe virul vieții mele, către firul vieții voastre. Vise-mărgele, doruri-mărgele, tradiții-mărgele, credințe-mărgele, oameni-mărgele. 

 Primiti-le pe toate și înșirați-le de-al lungul inimii. Și lăsați-le acolo. Pentru totodeauna. 

 Ca un costum popular cu fir de aur, în culori de roșu și negru, lăsat moștenire de Străbunici, lucrat la război și neuitat în secolul XXI în miros de naftalina. 

 

 Ioana Andreea, 

 româncă musceleancă. 

Articol aparut in Revista Art Out 2013

Fotografii: Ioana Alexandra Bica

TRIBUT MAMEI

Cea mai frumoasa lectie de frumusete, naturalete si feminitate mi-a oferit-o Mama.

Nu am vazut-o niciodata mai frumoasa decat atunci cand iubeste si nu am vazut-o niciodata impartind mai multa lumina decat atunci cand copilul ei (adica eu) a bucurat-o cu cate-un lucru mic si simplu: un rand intreg de 10 in carnetul de note cand eram eleva, un buchet de flori de primavara in plina iarna, cateva cuvinte de multumire lipite grabit de usa frigiderului, o petrecere surpriza pentru aniversarea nuntii de argint, etc..

Mama, oglinda fiecarei femei din fiecare din noi, nu poate decat sa reflecte Soarele, gandul bun, nobletea, bucuria simpla, curajul de a sta dreapta in fata ta oricat de grea ti s-a parut viata la un moment dat, puterea de a iubi nelimitat.

Femeia de azi, care sunt, e femeia pe care Mama si-a dorit-o a o avea ca fiica.

Femeia de ieri, care am fost, a fost femeia pe care Mama a invatat-o temeinic cele mai frumoasesi sanatoase lectii de viata.

Femeia de maine, care voi fi, e femeia care il traieste pe AZI si-l construieste pe MAINE si mai frumos.

Farmecul unei femei tine de iubirea de sine. De aici pleaca si naturalul, innobilat cu bun-gust, atentia la detalii si nuante. Mama nu cred ca a folosit niciodata alt machiaj mai pretios decat recunostinta in fata vietii, nu cred ca a folosit parfum mai intens decat bucuria fiecarei zile si nu cred ca a folosit o crema ce ar fi putut-o intineri cel putin 10 ani mai buna decat DRAGOSTEA.

Ametiti de cele mai noi tehnologii, pierdem continuturile fine.

Obositi de noi insine uneori, uitam ca forta e in fiecare zi, iar fiecare zi ne e data ca lectie si nu numai.

Mi-am ales meseria de care ma bucur zi de zi pentru ca pasiunea inlocuieste intotdeauna cuvantul “trebuie” si am ales sa imi daruiesc cel putin o ora pe zi pe care-am denumit-o “O ora cu mine”. Am ales sa nu imi ingradesc libertatile si sa imi traiesc fiecare minut nu ca si cum ar fi ultimul, ci primul.

Si sunt fericita.

Ca sunt femeia ce mi-am dorit sa fiu, ca nu-mi lipseste in nicio zi zambetul din CV-ul vietii si ca am avut si am o MAMA pentru care nu as ridica statui, nici nu as scrie carti, nici nu as picta-o. Ci i-as darui zi de zi parti din mine si din Cerul meu infinit, ca in fiecare zi sa renasca ca in final sa fie nemuritoare.

Si-am reusit pana acum.

Sa nu treaca zi in care sa nu-i spun TE IUBESC si MULTUMESC.

Ioana Andreea,

fiica, femeie, om. 

Copyright: Ioana Alexandra Bica