Când m-ai întâlnit pe mine ce-ai întâlnit de fapt?

 

 Am căzut unul în viața altuia tot cum primăvara cad suav florile de măr, cum vara cad energici stropii de apă sărată de pe pielea abia ieșită din mare, cum toamna cad repezite frunzele supărate din copaci sau cum iarna cad fulgii leneși de zăpadă pe pământ. 

 Și-am rămas unul în viața altuia tot cum limbile oricărui ceas al vieții se mișcă în direcția potrivită, în cea clasică, pe care o știm cu toții. De la stânga la dreapta. 

 

 Eu am apărut în viața ta și tu ai apărut în viața mea de la stânga la dreapta, căci de oriunde-ncepe INIMA de-acolo pe neștiute începe VIAȚA. Nu am vrut să rămân și nu ai vrut să rămâi, căci cei care poartă aripi albe-n spate zboară. Nu rămân. Se nasc zburând, trăiesc zburând, iubesc zburând, mor zburând. 

 

 Și-am apărut în viața ta nu ca să te continui, nici ca să termin ceva din tine. Am apărut în viața ta ca să încep acel ceva din mine care numai în tine și cu tine crește. Te-ai putea gândi că e curajul sau ambiția, apoi te-ai putea gândi brusc c-ar fi încrederea și tot atât de repede te-ai putea răzgândi și-ai crede că ar fi iubirea. Dar nu, m-ai bine n-ai crede nimic. 

 

 Și-ai apărut în viața mea pur și simplu. Ce continuat sau terminat? Ai apărut în viața mea ca să fii. Căci n-ai mai fost de mult omul tău, ci numai omul altuia. M-aș putea gândi că ești omul care mi-a adus bucuria sau fericirea, apoi m-aș gândi brusc că ești omul care mi-a adus liniștea, apoi m-aș răzgândi brusc și-aș crede că ești omul care mi-a adus speranța de-a iubi.  Dar nu, mai bine n-aș crede nimic. 

 

 Și-am rămas unul în viața celuilalt, de la stânga la dreapta, ascultând cu urechea lipită de piept bătăile inimiilor libere, precum limbile ceasurilor vieții. 

 Și-am plecat unul din viața ceiluilalt rapid, fără prea multe cuvinte. Căci inimile se mai opresc să bată, iar ceasurile se mai strică. 

 

 De fapt, nimeni nu vine și pleacă din viețile noastre cu adevărat. Oamenii atunci când apar unii în viețile celorlalți, de fapt se nasc a doua oară. Dar știți care e lucrul cu adevărat frumos? Că atunci când se nasc a doua oară, nu mai mor niciodată. 

 

 Nici nu contează c-am plecat fiecare din fiecare. Contează dacă am plecat ca să revenim. 

 Să revenim ca să rămânem pentru totdeauna. Nu unul în celălalt, ci unul lângă celălalt. 

 

 Dar dacă m-aș trezi într-o dimineață și te-aș întreba: “Cand m-ai întâlnit pe mine ce-ai întâlnit de fapt?” și dac-ai avea un răspuns, m-ai întâlni din nou? 

 

FERICIREA E ALBA

Un cor de fulgi de zapada mi-au trezit dimineata in cantul lor:

-Fericirea e alba! FERICIREA E ALBA!

Atunci eu, cu inima usor ragusita, cu toata puterea si forta terestra de om, din rasputeri am vrut a ma ridica la nivelul lor in strigatul bucuriei.

Mi-am invelit inima de zor, i-am pus iubire de jur imprejur si-am acoperit-o zdravan in final cu ochii verzi cei fericiti si curiosi.

Mi-am tinut respiratia pret de cateva secunde, tot din fericirea prea mare a firii, ca la urmatorul suflu sa respir tot anotimpul. Tot. Pe de-a-ntregul.

Ma pregatesc sa scot inima la aer, afara, cu toate riscurile lumii asteia de pe Pamant. O invat sa nu se sperie de raceala fulgilor albi, desi, mici, caci in curajul caderii lor, nu lasa Pamantului decat vesnicie.

Credula, inima, a scos intai nasul, apoi buzele deja umede, apoi parul lung si-n cele din urma mainile. Brusc o vad cu mainile spre Cer si-o-ntreb:

-Dar nu aduni zapada? N-o aduni de jos?

Niciodata inima nu-mi raspunde cu vorbe, cum o facem noi oamenii.

V-am mai spus asta?

Da, nu raspunde, se scutura toata, ramane alba-ferice si, isi impreuneaza mainile ca-ntr-o rugaciune. Atunci eu raman fara suflare si, inteleg totul.

Brusc, dar nu nefiresc, unesc si eu podurile palmelor si fac pod catre Cer. E un soi de entuziasm si necunoastere parca, caci niciodata nu stii ce vine de acolo de Sus.

Cu degetele jucause apoi o vad vorbindu-le fulgilor. Cu spranceana ridicata si cu deja cunoscutul meu zambet tamp, parca reinvat un nou alfabet. Alfabetul iubirii.

Stiu ca inima de fiecare data suprinde omul cu ceva nemaivazut, nemaintalnit, nemaifacut.

Tot aerul imi misca trupul si ma departeaza si ma aproprie frenetic-intentionat de inima. Ea de fiecare data arunca cu rasete si iar intinde mainile spre Cer.

Ametim in albul alb si tot curajos ne rugam iernii, Cerului si Lui:

-Fericire alba, vreau o IUBIRE ALBA!

Cu zambet usor disparut, inchidem geamul inimii, lasand loc de o noua deschidere intre Cer si Pamant. Nu lasam caldura sa topeasca drumul rugii si, poate in gand, de ce nu, o repetam doar-doar s-o adeveri:

-Fericire alba, vreau o IUBIRE ALBA!

-Fericire alba, vreau o IUBIRE ALBA!

…

-Fericire alba, vreau…