Despre ANA-MARIA MORARU

                                                     … cu tot ceea ce este si tot ceea ce face.   

 

 Ana-Maria Moraru ca profesionist

 

 Business women și expert în publicitate, Ana-Maria Moraru este pasionată de profesia sa și răspunde pozitiv de fiecare dată provocărilor din sfera profesională. 

 A fii dedicat și serios impune un respect față de tine ca om de publicitate și mai ales față de clientul care îți solicita serviciile. Dar ca femeie, e nevoie de ambiție și curaj în traseul personal că să te poți menține într-o lume uneori dură a publicității, care în mare parte este bifată de bărbați. 

 Credibilitatea pe lângă cei circa 20 ani dedicați producției publicitare ca si experienta, dar si ca identitate profesionala, ține în mare parte de omul care ești, dar și de omul pe care îl ai în fața ta atunci când te-a ales să-i reprezinți o idee sau un proiect. Atunci când “publicitatea este putere de convingere” devii sigur pe ceea  ce oferi și transmiți.

 

 A face în viață ceea ce te reprezintă și ceea ce îți dorești, te clasează din start prin cei care reușesc ce și-au propus, implicit printre cei mai buni. 

Ana-Maria Moraru ca femeie

 

 Suflet deschis și activ social, Ana-Maria Moraru este pe lângă un bun profesionist și un prieten cu o inimă mare, care nu spune niciodată “NU” atunci când ajutorul îi este solicitat. 

 A fii pozitiv și sensibil ține nu numai de dorința de a-ți ajuta semenii, ci mai degrabă de necondiționarea de a fii recunoscător bucuriei vieții alături de cei din jurul tău. Însă ca și voluntar, ai nevoie de timp și răbdare în demersurile sociale în care decizi să te implici. 

 Umorul, starea de bine și nevoia de fii de folos, nu pot decât să încununeze și să înfrumusețeze persoana care a ales să integreze aceste lucruri în viața sa. Atunci când crezi cu tărie că “drumul tău numai tu îl poți urma și implini” ești împăcat și mulțumit cu tine însăți. 

 

 A alege în viață lucrurile care te fac cu adevărat fericit, te provoacă zi de zi să fii un bun exemplu pentru cei din jurul tău. 

 

 

Mic rezumat din viața sa

 

 

   Ca profesionist și ca femeie, Ana-Maria Moraru este un mixt între nebunie pură, autentica, cu o tusa personala (la nivel individual-particular pentru ca am cunoscut-o, dar si profesional), cu o frumusețe aparte, care își permite să facă alegeri asumate și totodată să riște cu ideile sale. Își adună în jurul său oameni de calitate, alături de care parcurge drumuri deloc ușoare, dar în final pline de satisfacții. Mizează pe originalitate și crede că nimic nu e imposibil atunci când există suficientă forță și determinare să duci la bun sfârșit ceea ce ți-ai propus. O fire mereu în mișcare și cu un spirit veșnic neobosit, tinde și își propune să aducă în viețile celor din jur culoare și mult bine, astfel având puterea de cele mai multe ori să schimbe perspective de viață prin atitudinea sa.

 

  

Povestea fiecăruia este povestea pe care fiecare alege să și-o scrie în stilul propriu. 

 Ana-Maria Moraru a ales să își scrie povestea zi de zi, cu premisa că fiecare schimbare e o reușită și fiecare reușită este o nouă viziune a persoanei pe care alegi să o reprezinți în fața ta și nu în ultimul rând în fața întregii lumi. 

Când m-ai întâlnit pe mine ce-ai întâlnit de fapt?

 

 Am căzut unul în viața altuia tot cum primăvara cad suav florile de măr, cum vara cad energici stropii de apă sărată de pe pielea abia ieșită din mare, cum toamna cad repezite frunzele supărate din copaci sau cum iarna cad fulgii leneși de zăpadă pe pământ. 

 Și-am rămas unul în viața altuia tot cum limbile oricărui ceas al vieții se mișcă în direcția potrivită, în cea clasică, pe care o știm cu toții. De la stânga la dreapta. 

 

 Eu am apărut în viața ta și tu ai apărut în viața mea de la stânga la dreapta, căci de oriunde-ncepe INIMA de-acolo pe neștiute începe VIAȚA. Nu am vrut să rămân și nu ai vrut să rămâi, căci cei care poartă aripi albe-n spate zboară. Nu rămân. Se nasc zburând, trăiesc zburând, iubesc zburând, mor zburând. 

 

 Și-am apărut în viața ta nu ca să te continui, nici ca să termin ceva din tine. Am apărut în viața ta ca să încep acel ceva din mine care numai în tine și cu tine crește. Te-ai putea gândi că e curajul sau ambiția, apoi te-ai putea gândi brusc c-ar fi încrederea și tot atât de repede te-ai putea răzgândi și-ai crede că ar fi iubirea. Dar nu, m-ai bine n-ai crede nimic. 

 

 Și-ai apărut în viața mea pur și simplu. Ce continuat sau terminat? Ai apărut în viața mea ca să fii. Căci n-ai mai fost de mult omul tău, ci numai omul altuia. M-aș putea gândi că ești omul care mi-a adus bucuria sau fericirea, apoi m-aș gândi brusc că ești omul care mi-a adus liniștea, apoi m-aș răzgândi brusc și-aș crede că ești omul care mi-a adus speranța de-a iubi.  Dar nu, mai bine n-aș crede nimic. 

 

 Și-am rămas unul în viața celuilalt, de la stânga la dreapta, ascultând cu urechea lipită de piept bătăile inimiilor libere, precum limbile ceasurilor vieții. 

 Și-am plecat unul din viața ceiluilalt rapid, fără prea multe cuvinte. Căci inimile se mai opresc să bată, iar ceasurile se mai strică. 

 

 De fapt, nimeni nu vine și pleacă din viețile noastre cu adevărat. Oamenii atunci când apar unii în viețile celorlalți, de fapt se nasc a doua oară. Dar știți care e lucrul cu adevărat frumos? Că atunci când se nasc a doua oară, nu mai mor niciodată. 

 

 Nici nu contează c-am plecat fiecare din fiecare. Contează dacă am plecat ca să revenim. 

 Să revenim ca să rămânem pentru totdeauna. Nu unul în celălalt, ci unul lângă celălalt. 

 

 Dar dacă m-aș trezi într-o dimineață și te-aș întreba: “Cand m-ai întâlnit pe mine ce-ai întâlnit de fapt?” și dac-ai avea un răspuns, m-ai întâlni din nou? 

 

FEMEIA din ea și BĂRBATUL din el

 

 Degetele lui între degetele ei dimineața. Fără miros de cafea sau pregătit de mic-dejun. Ci cu miros de piele dorită și pregătit de o nouă zi fără întrebări. 

 Ochii ei în ochii lui seara. Fără șoapte pe buze sau promisiuni de rutină. Ci cu șoapte pe colțuri de suflet și promisiuni de bătăi ale inimii. 

 

 Între dimineață și seară însă, stă VIAȚA. Dreaptă sau îndoită, cu fața sau cu spatele, cu noi în ea. În viață stăm noi, hoții vrăjitori ai zilei de ieri și nebunii acrii ai zilei de mâine. Îndrăgostiți. Nu de-o idee. Ci de drag. De dragul unul altuia, al nostru. Al nostru care vorbește tăcut despre mine, despre tine, despre mine și tine și despre tine și mine. Nu despre ei, despre alții. 

 

 Ea e venită din poveștile ei. Care acum sunt poveștile lui. Nu fiindcă i le-ai furat, ci fiindcă i le-a dăruit ea însăși. Fără să-i ceară nimic în schimb. Fără să îl pună să-i scrie numele în josul paginilor ei pe care el i le duce mai departe odată cu pașii, zi de zi. 

 

 El e venit din lumea lui. Care acum e lumea ei. Nu fiindcă i-a furat-o ca o nebună, ci fiindcă el i-a topit gratiile închisorilor lui. Fără să știe măcar. Fără să o o pună să-l mintă frumos, în momentele pe care le poartă, ci nu le duce, pe umeri zi de zi. 

 

 Ea e povestea lui. 

 El e lumea ei. 

 Și atât. 

 

 Între mult și puțin însă, stă tot VIAȚA. Cu întrebări și răspunsuri, cu bucurii și dureri, cu noi în ea. În viață stăm noi neînjumătățiți, ci întregi. Nu împrumutând jumătăți din celălalt, ci fiind totul celuilalt. De dor. De dorul unul altuia, al nostru. Al nostru care simte totul despre mine, despre tine, despre mine și tine și despre tine și mine. Când simțim, când nu ne vede nimeni. 

 

 Ea e FEMEIA din ea. Nu femeia lui. Căci e liberă și asta o face frumoasă. 

 El e BĂRBATUL din el. Nu bărbatul ei. Căci e ambițios și asta îl face puternic. 

 

 În restul timpului, ori de câte ori vor și își doresc, sunt femeia și bărbatul din povestea sau lumea lor. Cu frici, cu temeri, cu dorințe, cu vise. Cu riscul de-a se îndrăgosti într-o zi unul de celălalt. 

 

 Femeia din ea și bărbatul din el. Nu e un film sau o carte. Ci e dovadă că uneori, dragostea ce-o purtăm în noi, mută, ajunge să strige singură, în gura mare, pentru o singură persoană. Acea persoană.  

Dimineata cu… Mihaela (Radulescu )

Inainte sa scriu despre Mihaela, ma ridic din pat desculta, ma duc la frigider, deschid o sticla de vin rosu (sec), scot 2 pahare simple, nu de cristal (stiu ca nu ii plac etichetele de niciun fel) si o invit sa inchinam (nu neaparam sa bem) impreuna pentru VIATA, IUBIRE si SENS.

Cu Mihaela pornesti o conversatie inainte s-o incepi, asa ca imi iau timp si spatiu, s-o “degust” ca pe un Pinot Noir vechi (dar nu prea vechi) inca nebaut si s-o “sorb” din cand in cand, putin cate putin, ca si cand acum as cunoaste-o pentru prima oara.

De fapt, adevarul e undeva la mijloc, am cunoscut-o-n Romania intai si acum de ceva dimineti, in balconul ei din Monaco, cel cu povesti, vise, iubiri, banalitati frumoase, artificii si… nu in ultimul rand normalitati (normale).

Am discutat despre lumea buna si discreta, despre sexul calitativ, nu cantitativ, despre excursii, vacante, despre arta, despre carti citite in exces (si aici excesul e recomandat!), despre pantofi, nu pantofi de duzina, despre iubirea ca sens, forma sau extins al unei femei, despre vara (permanenta din inima), despre barbati si barbatul de azi (amintindu-ne ca barbatii nu iubesc precum o fac femeile), despre cat de frumosi si sanatosi sunt oamenii care nu barfesc, despre prietenia dintre femei  (daca exista sau nu?!), despre nevoia de bucurie, despre voluntariat, despre zmei, despre intrebari si raspunsuri si nu in ultimul rand despre… lucruri simple.

Despre copilul inimii ei nici nu o s-o intreb vreodata ceva, caci, si cand tace, ochii ei spun povesti despre femeile-mame si mamele-femei. Si imi e de ajuns. Copilul ei e exemplar, fiindca ea e o mama exemplara. Si cu asta am spus totul, cu precizarea ca e ”closca” ce-si educa puiul cu calm, cu exemple ferme, cu libertate si joc mult, nu cu pene ridicate si voce grava.

De pus pe gand, ar zice Mihaela. De pus pe gand pentru femeile ce cred ca e atat de greu sa fii mama… Cu atat mai greu femeie-mama.

Ne-am luat cu vorba (desteapta) si am uitat sa-i las azi-dimineata adresa mea, scrisa pe-un colt de masa patat de pulpa de fruct zemos, ca sa-mi trimita din cand in cand, cate-o vedere cu marea ei, inima ei, vara ei…

P.S. Mihaela, maine pregatesc eu micul-dejun!

22foryou.co/mihaela/ 

Câmpulung Muscel. Orașul-Inimă al României.

 Când am ajuns în București prima oară, îmi știam numele și locul nașterii, culoarea inimii și credința. 

 Mă numeam Nițică și locuisem până mai acum în Câmpulung Muscel, eram fata-n roșu și credeam în Dumnezeul meu. 

 Acum, după câțiva ani, sunt la fel. Cu nume, loc al nașterii, cu roșu și Dumnezeu în inimă. 

 

 Am povestit însă Campulungul și în săli de sport și în săli de teatru, în locații de 5 stele ori în piețe, în școli ori pe stradă, în taxi ori în lift, în loja Operei ori în strana Bisericii, în case-zise fad vile, cu 3 etaje plus mansardă ori în corturi improvizate. 

 

 “A povesti” Campulungul înseamnă “a trai” Campulungul. 

 Iar “a trai” Campulungul înseamnă “a fi” Campulungul. 

  Nu pomenesc acum nici de istorie, mai precis de Prima capitală a Țării Românești,  nu pomenesc nici de prima tipografie din țara, nu pomenesc de “sfinti” ca Radu Gyr, Nicolae Steindhardt și Constantin Noica, care au “uns” cu credința fiecare colț nevăzut de Muscel, nu pomenesc de magistralii Tudori (Arghezi și Musatescu), nu pomenesc de Theodor Aman, Constantin Baraschi, Ion Negulici și drumurile neuitate de Nicolae Grigorescu, de marele Constantin Parhon ce-a revoluționat medicina, de “imperiul auto” ARO, de cel mai vestit pălărier Mageanu, de unicul bulevard ce se scuză mereu și fîn: “-Pardon” și de Mănăstirea Negru-Vodă cea de demult.

 Va pomenesc de ACASĂ, de liniștea de Rai din casa Bunicilor, de zâmbetul Mamei, de îmbrățișarea Tatălui, de diplomele din clasa I-VIII, toate cu Premiul I, de mâzgălelile mele savuroase, de când aveam 1 an, din Cartea de bucate, de Doamna învățătoare, de cărțile, casetele și diapozitivul cu povești, de prima căzătură si prima julitură, de primul meu 4, de prima iubire-implicit nedumerire/dezamăgire, de prima semnătura “Ioana Andreea Nițică” într-o publicație, de trupa de dans din liceu, de ziua în care-am împlinit 18 ani și de momentul plecării. 

 Și va-ntrebați de ce va tot spun de Câmpulung?!

Campulungul sunt EU. Și eu sunt CAMPULUNGUL. 

 

Nu există nicio altă diferență în afară de nume. Am în inima mea, Soarele cel mai neobosit, am cel mai înalt deal care atinge zilnic norii, am munții cei mai viteji, am bisericile cele mai frumoase și oameni care trăiesc, ci nu există.  

 Ce au în comun Campulungul și Arta? V-am “insirat” mai sus. 

 Pe virul vieții mele, către firul vieții voastre. Vise-mărgele, doruri-mărgele, tradiții-mărgele, credințe-mărgele, oameni-mărgele. 

 Primiti-le pe toate și înșirați-le de-al lungul inimii. Și lăsați-le acolo. Pentru totodeauna. 

 Ca un costum popular cu fir de aur, în culori de roșu și negru, lăsat moștenire de Străbunici, lucrat la război și neuitat în secolul XXI în miros de naftalina. 

 

 Ioana Andreea, 

 româncă musceleancă. 

Articol aparut in Revista Art Out 2013

Fotografii: Ioana Alexandra Bica

„Regele culorii” nu-și caută coroana. Are o lume-ntreagă și-o pensulă.

BOGDAN MIHAI RADU 

Va invit sa cititi cel mai recent interviu luat pictorului meu preferat Bogdan Mihai Radu, aparut in Nr. 16 al REVISTEI ART OUT. Este unul dintre cele mai lungi si dragi interviuri si vi-l daruiesc! 

Cu drag, 

Ioana Andreea.

 Povestea mea începe din vârful stiloului, nu a pensulei, cum ați crede. Povestea mea și-a întâlnirii cu Bogdan Mihai Radu. Ne-am cunoscut prima data pe Internet, eu admirându-i la o cafea, dimineața, lucrările și la un ceai de iasomie, seara, aceleași lucrări. Mai târziu, l-am cunoscut la trecerea dintre ani, pe drumuri albe dintr-un tărâm vechi, dar mereu nou: Sinaia. Mai precis la Casinoul Sinaia. „Rege al culorii” în Galeria Regală a Centrului Internațional de Conferințe Sinaia, cu EXPOZIȚIA PERMANENTĂ care constă în tablouri donate spre a fi expuse, tronează fiecare anotimp din inima lui Bogdan Mihai Radu, omul normal și simplu, nu „pictorul vedetelor”. 

 BMR: „Pictura m-a urmărit mulți ani, mai ales după momentul în care, copil fiind, am vizionat un film care  pot spune că mi-a hotărât destinul. Era despre un tip care falsifica tablouri. Atât de tare m-a impresionat, căci, după film, mi-am spus:  „Gata, eu o să fiu pictor!”.

 (Pariez pe cel mai frumos tabloul din lume licitat cu sume nici măcar gândite, că nu se gândea să fie „pictor de inimi”.)

 R: Deci până atunci ai mai pictat? 

 BMR: „Da, ca orice copil, am mai pictat, dar după filmul acela am făcut eu primul tablou.”

 R: Ce vârstă aveai?

 BMR: „Nici eu nu mai știu... 10 ani. Cam așa.”

(Eram deja „sechestrata” sub culori, pensule, lumini inexplicabile pătrunse subit prin geamuri înalte de vis, tablouri abia începute, mirosuri de nuanțe, de oameni și povești, de flori și basme, de nou și vechi, de atunci și acum. Eram sus, prin norii unui vis și ai unui talent, dar atât de jos, pe Pământul tuturor, vorbind cu „Regele culorilor”. )

 BMR: „Ti-aș mai vorbi despre cum sunt eu ca om. Toți mă percep ca o vedetă.  Nu sunt vedetă, nu sunt fițos, mă văd ca un om normal, obișnuit, un om atent la ce e în jurul lui: la oameni, la tot ce se întâmplă, la tot ce mișcă și... nu mișcă, un artist care se inspiră din viață de zi cu zi a€“ imagini, locuri, oameni și, de ce nu, Internet.”

 (Da, Bogdan are pagină de Facebook, însă o pagină de Facebook pictată frumos, începând cu diminețile dulci și terminand cu serile inspirate. Iar dacă ziua nu ți-ai început-o tocmai cum îți imaginai, „deschide-i” ușa virtuală și „savureaza” alături de el cafeaua, căci e una din tabieturile dimineților lui. Ești invitatul lui.)

 BMR: „Sunt, ca orice artist, un iubitor de frumos.”™

 R: Pana la urmă, arta înseamnă FRUMOS!

BMR: „Pot să zic că sunt altfel când apare creația, ideea de creație; când încep să pictez, am o schimbare de atitudine, de stare, devin o altă persoană.”œ

 R:  Esti de „ACOLO”. Din povestea din spatele fiecărui tablou.

 BMR: „Da, sunt de acolo!”

 R: De ce pictură? Și de unde vine talentul?

  BMR: „Familia mea nu are legătură cu arta, nimeni din familia mea.”

 R:  Acum însă, ești tu pentru toți. Ești tu, ARTA!

 BMR: „Pur și simplu așa m-am născut.”

 R: Talentul vine ori nu vine, ori e dintotdeauna ori îl moștenești.  Dar O ZI DIN VIAȚA TA? Cum e, cum arată ea?

 BMR: „E... normală. În principiu, îmi beau cafeaua, îmi deschid Facebook-ul, îmi deschid pagina oficială Bogdan Mihai Radu, zic „-Bună dimineață!”sau  „-Zi veselă!”, apoi pictez și, dacă nu e deja stabilit, îmi fac programul zilei. Îmi place să ies în Centrul Vechi, în Hanul cu tei, mă uit în galerii, mă inspir, mă plimb, apoi mai stau la o cafea și „spionez” lumea .”

 R: Dar lumea te spionează pe tine?

 BMR: „Nu-l pot numi spionaj, dar sunt câțiva fani care îmi dau mesaje, mă urmăresc, mă văd pe stradă, sunt atenți la tot ce fac.”

 R: Pictezi zi de zi?

 BMR: „Da, zi de zi!”

 R: Cum e să nu ai muncă de birou?

  BMR: „E mișto... Cred că oricine, la orice vârstă, se poate apuca de pictat: și la 20, 30, 80 de ani, cred că oricine, dacă are chef și chemare, poate picta, cum dealtfel oricine se poate îndrăgosti la orice vârstă.”

 R: Multi vor cursuri de pictură la maturitate, însă le e frică de eșec, prietenii le spun „ce te mai apuci de pictat la 30 de ani?”, etc..

 BMR: „Asa cum ziceam: cred că la orice vârstă te poți îndrăgosti, deci la orice vârstă te poți apuca de pictat.”œ

 R: Pictura este a doua ta dragoste?

 BMR: „Eu zic că este prima.”€œ

 (Țin în mână un „Buchet de anemone”. E ultima pictură a lui Bogdan, abia terminată, încă umedă de culoare și cânt de pensula. 

 Nu vă pot spune nici acum, după ceva timp trecut de atunci, ce simțeam atunci, ce fior al inimii, ce strigăt al bucuriei, că țineam în mână cele mai frumoase flori din lume. )

 R: Iti plac florile?

 BMR: „Da, de când sunt mic: să le pictez, să le cumpăr și să le drauiesc.  Gestul de a dărui o floare e unul de o simplitate, dar și de o frumusețe extraordinară. Iar dacă floarea dăruită e pictatea de tine, gestul devine memorabil și se încarcă de emoție. Și mă consider un norocos: în timp ce oamenii cumpără, pentru aniversări, flori, eu le pictez și, apoi, le dăruiesc.”

 R: „Cum îți iei materiale: ai sponsori, e greu să fii artist? E greu, nu-i așa?

 BMR: ’”E greu, dar nu imposibil. Pentru orice artist se poate găsi un iubitor de artă care să-l sprijine, să îi cumpere tablourile.”

 R: De unde faci rost de culori, pensule?

 BMR: ”Mi le achiziționez singur din galerii. Mai sunt persoane care mă sprijină, în general sub formă de sponsorizări; mai sunt iubitori de artă care mă susțin: fie cumparandu-mi lucrările, fie total dezinteresați, din generozitate sau chiar chiar fac o formă de mecenat.” 

 R: Am văzut că ai colecții private? Au fost pictate la cerere?

 BMR: ”Nu, nu pictez la comandă, ci pictez ce simt. Fiecare tablou de-al meu și-a găsit clientul lui, nu invers.”

 R: Portrete pictezi?

 BMR: ”Foarte rar, fiindcă nu mă reprezintă; nu îmi place desenul, ci culoarea; sunt fascinat de ea și jocul cu culorile mă transporta într-o lume în care nu oricine are acces. De fapt, nu e o lume, e o stare. E o stare de poezie; uneori mă simt poet, alteori un vrăjitor al culorilor. Și, spre surprinderea fanilor, dar și a criticilor mei, mărturisesc că au fost momente când m-a inspirat un status pe Facebook: am „scris” povestea în mintea mea și imediat am început să creez un tablou.”

 R: Unde te putem „intalni”?

 BMR: „In decembrie 2012 am făcut o donație orașului Sinaia, de 15 lucrări și am primit o Expoziție Permanentă, viageră.”

 R: La Casino Sinaia!

 BMR: „Da. Practic, donația mea există acolo, acompaniată de alte lucrări, pe care le propun publicului spre achiziție. Este o realizare foarte importantă pentru mine și va rog să-mi permiteți, cu ocazia acestui interviu, să mulțumesc domnului Radu Savopol și Primăriei Sinaia. De asemenea, mă găsiți și în Galeria 16 și Galeria 18 din Hanul cu tei.”€œ

 R: Esti din Sibiu?

 BMR: „M-am născut în Sibiu, am copilărit și am făcut școala generală în Talmaciu. După care, am plecat pentru liceu la Sibiu, apoi am continuat să studiez la Cluj, iar acum am ajuns în București.”

 R: De cât timp ești  în București?

 BMR: ”De 5 ani.”

 R: Iti place în București?

 BMR: „Da. Îmi place vibrația orașului, îmi plac oamenii de pe stradă, Centrul Vechi, Calea Victoriei, Piața Rossetti.”

 R: Vad că îți plac zonele de poveste.

 BMR: „Da, mă inspiră oamenii, agitația, frenezia fiecărei zile. De când sunt în București, nu am locuit decât în zonă centrală; poate și pentru că îmi place să văd și să mă aflu înconjurat de arhitectură veche și oamenii din această zonă.”

 R: Te simți iubit?

BMR: „Da, mă simt iubit de oameni în general și de prieteni în particular!”

 R: De fapt asta contează, nu?

 BMR: „Cand am o problemă, ori nu mă descurc singur, apelez la prieteni, la oameni. Până acum, toate visele mi s-au împlinit. Dacă îmi propun ceva, reușesc.”

 R: Stiu de colaborarea cu Liviu Mihai. Ce înseamnă pentru tine Liviu Mihai?

 BMR: „Da, pictăm împreună, mă duc eu în atelierul lui sau vine el la mine. E cel mai bun prieten al meu și pictorul meu preferat. El e axat pe portret și simt că ne completam.”

 R: Daca vreau un tablou semnat „Bogdan Mihai Radu”, cum procedez?

 BMR: „Poti veni la atelier, te poți uita pe pagina de artist de pe Facebook și pe site-ul meu.  Apoi, îmi trimiți un e-mail sau pur și simplu mă suni, dar, cum majoritatea vor să vadă tabloul în realitate, bănuiesc că vei veni la atelier să vezi nemijlocit ce ți-ai ales.”

 R: M-am îndrăgosti de maci și trandafiri. Și de anotimpurile tale.

 (Am rămas de câteva ori bune, mută de noblețea și onoarea de a păși în atelierul unui pictor contemporan pe care, peste ani și ani, copiii mei îl vor studia la școală și în albumele de artăde  a-l intervieva, de a-i recunoaște admirația, stângaci și timid, de a-l iubi cu ochii.)

 (BMR: „Vrei un ceai?”)

 R: Si pictezi zi de zi?

 BMR: „Asa cum ziceam, da. Dar depinde de stare cât de mult stau la șevalet. Pot să termin un tablou în ziua în care am început să-l pictez. Sau mă întorc la altul și îl continui. Depind, ca orice creativ, de inspirație.”

 R: Ai artiști preferați?

 BMR: „Imi place să urmăresc artiști în viață, cum sunt Dl. Brudascu, Dl. Costinescu; pe prietenul meu Liviu Mihai deja l-am menționat. Dar îmi place și arta românească... deja conscrata, în mod deosebit Grigorescu, Luchian, Tonitza. 

  R: Ce nu știe lumea despre tine?

 BMR: „Lumea spune că sunt „pictorul vedetelor”. Cred că s-a exagerat puțin pe tema asta; nu sunt vedetă, sunt un om obișnuit, însă e un adevăr că am prieteni-vedete. Am apărut cu ei la evenimente, am avut proiecte comune și de-asta am fost catalogat așa.”

 R: Si? Nu e un plus să fii „vedetă?”

 BMR: „Nu neapărat. Din păcate, presa de la noi nu publică mare lucru despre tine dacă nu apari lângă o vedetă atunci când, de exemplu, ai un vernisaj. Practic, fără vedete nu exiști. Și mi se pare trist că, la o deschidere de expozite, presă vine doar pentru că acolo sunt prezente vedete. Din fericire, publicul meu-țintă nu-l reprezintă exclusiv persoanele publice.”

 R:  Dar cumpărătorul, deși e brut termenul, iubitorul de artă care îți cumpără tablourile, e vedetă sau om obișnuit?

 BMR: „Cu mare bucurie pot să spun că publicul meu este foarte eterogen: de la avocați, medici, directori de bănci până la oameni de pe Facebook, obișnuiți și până la tineri absolvenți de facultate, care, poate, nu și-au permis un tablou decât atunci când le-am oferit posibilitatea să îl achite în 3 rate și care puteau să își cumpere haine sau telefoane mobile, dar au preferata arta. Sunt fel și fel de oameni, inclusiv pensionari care vor „ceva micuț, fără rama”! Am clienți din toate categoriile de vârstă și de status socio-financiar.”

 R: Interesant că mixează jocul de cumpărători. Dar vedetele? Cumpără?

 BMR: „Vedetele apreciază, te recomanda și cam atât: se implică, te ajută, însă, de cumpărat, nu prea cumpără.”

 R: La acțiuni caritabile ai fost, ai participat la licitații?

 BMR: „Ma implic în proiecte dedicate celor afectați de autism, donez lucrări la acțiuni caritabile. În decembrie 2012, la Festivalul Brazilor de Crăciun , m-am implicat total: am făcut eu personal braduțul, l-am făcut cu foiță de argint, să fie cât mai special; a fost cumpărat de Bancă Romneasca, a fost apreciat și asta m-a bucurat.”

 R: Predai și cursuri de pictură?

 BMR: „In ultimul timp am fost prea ocupat.”

 R: Care e culoarea ta preferată?

 BMR: „Toate culorile îmi plac.”

 R: Am văzut că pictezi și peisaje.

 BMR: „Da, îmi plac și peisajele, arlechinii, balerinele, nu mă axez doar pe flori, depinde de stare. Portrete fac mai mult interpretate, în felul meu, dacă mă inspiră ceva în mod special.”

 Am uitat să îi spun că îi iubesc inima și mâinile. 

 Și nu judecați, dragi cititori. Sunt lucruri pe care le trăiești „o data în viata” și nu le uiți niciodată. 

 Pentru că rămân veșnice în tine, cu tine. 

 Pentru că îți golești pereții (inimii) la fiecare anotimp, căci poate, cândva, tabloul drag cu bujori albi, cu albăstrele, cu crizanteme, cu primăveri și toamne, cu prospețimi și plopi în amurg, îi va umple. 

 Eu una așa fac.

  L-am cunoscut iarna. Iar acum e primăvară deja. 

 Îl cunosc de-un anotimp, însă la el anotimpurile, pe rând, sunt vieți întregi. 

 Și abia îi aștept tablourile, cu cuiele și găurile pregătite în jurul sufletului pregătit și el și, școlit de frumos. 

 N-am nici un soi de idee de încheiere la acest interviu. 

 Probababil fiindcă viața unui artist ca Bogdan Mihai Radu, e veșnică. 

 Tot așa cum îl văd eu, voi, și tot așa cum îl vede însăși arta. Doar îi mulțumesc. Frenetic.

 Știți? Fiecare FEMEIE e propriul iris inrmanat pentru BĂRBATUL DIN VIAȚA EI. 

 Bogdan Mihai Radu a și pictat-o.

 Până la urmă viața și dragostea e o pictură. O pictură ce mereu e în lucru. 

 Cu dragoste, 

 Femeia cu inimă-perete. 

Foto arhiva personala Mihai Bogdan Radu

Astazi ma numesc SHAKTI. Incantata de cunostinta!

Da! Cred ca fiecare FEMEIE dincolo de diplome, scoli inalte, grija fiecarei zilei ce o poarta pe umeri si lasa nevazut acest lucru, e ZEITA. E zeita propriei vieti, propriului destin, propriului templu din ea insasi.

Ce frumos, nu? Sa fii zeita in 2013, cand e lesne sa fii orice altceva decat feminina, atenta la detalii, sa mustesti a binete, eleganta, simplitate si bun-gust.

Apropo de templu. Ce frumos e sa si traiesti in el, nu? Sa fii zeita intr-un templu ce iti poarta parfumul la fiecare usa inchisa, ce iti poarta lumina la fiecare fereastra si ce iti poarta viata la fiecare pas.

Am fost. La SHAKTI. “Templul” frumusetii, al inimii, al pacii, al armoniei, al oamenilor fara cusur.

Cea mai frumoasa invitatie, am primit-o cu bratele deschise, dealtfel cum am si fost la randu-mi primita.

Am pasit in necunoscut. Intr-un necunoscut ce poarta numele SPHERE, “Terapia SPHE-RE”.

Dupa un tur gratios in Shakti, sunt indrumata spre camera divina si catre terapeutul meu, Andrei. Poate cel mai impacat om pe care l-am vazut de la inceputul acestui an incoace, dealtfel si un profesionist desavarsit.

Profesia ma indeamna la curiozitate si, nici nu a fost nevoie sa-l intreb prea multe pe Andrei, caci a intuit singur ce m-ar interesa, ce ar trebui sa stiu, sa aflu si sa imi doresc de la SPHE-RE.

Liniste. Stare de iluminare. Miros discret. Muzica vindecatoare. 

Ma intind relaxata si sunt acoperita de o patura moale, fina.

Inchid ochii. 

Andrei, urmeaza sa ma ajute sa imi redobandesc pacea interioara, sa imi regasesc echilibrul, sa imi identific o intentie (am indraznit cu 2, recunosc), iar apoi totul avea sa fie “povestea SHAKTI”. Valuri de caldura si lumina (Andrei a atins unele parti ale corpului in timpul terapiei, timp in care palmele lui debordau de caldura iar energia lui era in perfecta conexiune cu mine), de senzatii (respiratia devenise inexistenta, parca), emotii (lacrimi si zambete), curiozitati (am simtit existenta a unei persoane/prezente divine alaturi de noi).

De departe una din experientele cele mai speciale traite la inceputul acestui an si sunt sigura ca e abia inceputul. Nu vreau sa va povestesc mai multe amanunte, ci va invit la o incursiune spre… voi. 

E asa usor sa facem zi de zi “drumuri” spre altii, cand spre noi e cel mai usor de parcurs drumul.

Cred cu tarie, ca nimic nu e intamplator in viata si ca oamenii pe care ii cunoastem in anumite momente sunt oamenii care conteaza si pentru care AICI-ACUM e prezentul acesta, fara spatiu, timp, destinatie precisa. Pentru ca sunt oameni care cred in ei, in visele lor.

Oamenii din jurul nostru si activitatile noastre sunt cartea de vizita cea mai frumoasa si sincera!

Iar astazi, in cartea mea de vizita sta scris in locului numelui “Ioana Andreea”, numele de “Shakti”, in locul profesiei de PR/Psiholog/Redactor sta scris Zeita si in locul numarului de telefon si a e-mail-ului  sta toata energia mea de acum, sub forma celei mai frumoase pasari albe de lumina. Pe spatele cartii de vizita sunt scrise 3 nume: Svetlana si Alin - “zeii frumosului” si Andrei – “Zeul iubirii, luminii si infinitului”.