miercuri, octombrie 26

Ioana Andreea Nițică pentru Kreatoria.ro: Să aprindem lumina peste poveștile din noi



Text: Ioana Andreea Nițică 
Credit foto: Sebastian Enache 

E o tăcere deplină. În suflete. Nu se aud decât pași de flori de liliac ce se ciondănesc care să-nflorească mai întâi. Și nori de râsete de copii ce se ating sfioși că le e dor de-mbrătisări. Ba chiar departe, se mai aud inimi de bunici bătând curat pentru nepoții lor. De fapt, e o tăcere care se aude. Dar în suflete, tăcerea vorbește în liniște

Și-așteaptă să fie împachetată frumos, discret, legată cu fundă transparentă ca un vis din nopțile copilăriei. Ca apoi, să fie dăruită oamenilor pe care îi iubim, dar mai cu seamă oamenilor pe care nu-i știm.

De Paște, uneori lumina e bine să fie “aprinsă” fără oprire, asupra celor care nu sunt iubiți. Care nu au în sufletele lor pași de flori de liliac, nori de râsete de copii, nici inimi de bunici bătând. Căci Sfântul Paște, înseamnă iubire. E sărbătoarea iubirii din noi pentru cei care n-o au în ei . În vremea aceasta, e rost de a pune în brațele altora, binele și multul nostru. Fără a ne uita în spate, în față, în stânga sau în dreapta, ci doar în sus. Că din ceruri pornesc poveștile spre pământ și dacă nu credem în ele, măcar să le gâdilam lumina până le găsim cu-adevărat în magaziile de lemn vechi, uitate-n noi.

Ah, poveștile…! Sub forme diferite le vom găsi, dar formele sunt tot de poveste. De cozonaci rumeni cu multă nucă, de iarbă verde cosită pentru prima data, de mersul prin pădurile verzi după flori de Paște, de apa rece băută cu poftă din fântână, de mersul la biserică în Săptămâna Mare, de pământul proaspăt arat, de înrositul ouălor cu modele făcute din frunze, de mirosul florilor de zarzări căzute după ploaie, de ciripitul gălăgios al rândunelelor, de câmpurile de păpădii ce-au furat parcă tot soarele.

Până la urmă, viața e o poveste. Și o sărbătoare. Și nu contează cum o întâmpinăm. Contează cum o păstrăm. 

Și cel mai frumos e să ne păstrăm viața ca pe un copil care crede cu adevărat în ea, deși îi e total necunoscută. Fiindcă adevărată magie e de fapt ascunsă în tot ceea ce nu cunoaștem, dar credem cu adevărat. De-acolo drumul vieții începe. Și nu, nu se mai termină niciodată. Decât atunci când am uitat de povestea din noi.


Interviu: SIMONA FLOREA 
Foto: SEBASTIAN ENACHE
Make-up: RODICA OANCEA
Locatie: Centrul KEYKO 


– Spune-ne mai multe despre tine și pasiunile tale. Cum arată o zi din  viața ta?
 Fiecare an în parte m-a învățat să fiu un bun ascultător, deși mulți ar miza că sunt un bun vorbitor. Așa că mă feresc să spun multe despre mine, căci am crezut mereu și cred că simplitatea unui om este poate cea mai onestă imagine de sine pe care o poate arăta celor din jur. Sunt un munte de sensibilitate și forță (luate separat și împreună), sunt furtună de iubire și pasiune (ce uită să se mai oprească), sunt râu de creativitate, dar sunt și cea mai senină și solară zi din an. Cred că complexitatea unui om vine odată cu firescul alegerii sale de a-și trăi viața așa cum simte cu adevărat.
Îmi place să mă joc cu pensula pe pânza de pictură, să descopăr domenii noi din care mă pot inspira, să cunosc oameni talentați, să merg pe jos cât pot de mult, să pot învăța câți mai mulți copii despre bucuriile vieții, să gătesc ore în șir pentru cei pe care îi iubesc . Sunt lucruri firești, care-mi transformă fiecare zi într-o sărbătoare. Valențele, direcția și puterea cu care alegem să transformăm “acea zi” într-o zi cu adevărat notabilă, ține de noi și numai de noi. 
– Cum ai început implicarea în Fundația Prețuiește Clipa și care e  aportul tău?
Abia terminasem studiile de master în Psihologie clinică, hipnoză și intervenții de scurtă durată și după o vară odihnitoare, mi-am luat viața în piept și i-am spus ce îmi doresc de la ea. Dorința mea a fost să pot lucra cu oamenii și să-i ajut, să organizez evenimente și acțiuni caritabile, să consolidez legături de durată cu personalități importante din sfera profesională, să pot oferi încredere și seriozitate și nu în ultimul rând să… scriu. Georgeta Nenciu, în prezent președinte unic fondator al Fundației Prețuiește Clipa a fost omul care mi-a oferit această oportunitate, valorizând-o de la A la Z împreuna și îi mulțumesc cu acest prilej, deși uneori în viață, cuvintele sunt cu mult sub nivelul puterii oamenilor pe care îi întâlnim deloc întâmplător în parcursul nostru personal. 
Ca psiholog și ca PR al fundației, pe lângă implicare directă în proiecte și evenimente, în cei 3 ani de activitate am avut onoarea să întâlnesc oameni de “pus în rama”, de la care am învățat cele mai prețioase lucruri și alături de care am trăit cele mai frumoase emoții. Le mulțumesc tuturor și mă plec în față răbdării și priceperii acestora, de “a școli” tinerii în lungul drum al vieții. Eu m-am numărat printre ei și sunt o norocoasă. 
– Care-ți sunt proiectele/evenimentele cele mai dragi pe care le-ai  desfășurat până în prezent?
Fiecare proiect sau eveniment indiferent de nivelul la care se desfășoară, ca impact are aceeași valoare. Cea umană. În momentul în care un copil se bucură de un premiu la sfârșit de an școlar, căci i-am premiat excelența, un proiect reușește să construiască o bibliotecă într-o școală, căci toți copiii au dreptul la educație, un părinte e recunoscător pentru activitățile copilului său de la centrul educațional pentru evoluția școlară, că un cadou de Crăciun ajunge în mâinile copiiilor care nu au povești despre copilăria lor, căci nu au avut așa mult noroc, atunci tot ceea ce faci alături de oameni ca tine, îți pune amprenta pe suflet. 
– Ce te bucură în urma activităților tale?
Se spune că lucrul cu oamenii și interacțiunea cu aceștia sunt cele mai grele meserii din lume. Ei bine, nici ușoare nu sunt, însă la finalul zilei, când îți așezi capul pe pernă, filmul care se derulează în fața ta e plin de reușite, zâmbete, exemple de ambiție și curaj, performanțe și putere. Bucuria ține de lucrurile mărunte, de cât suntem capabili să dăruim fără să cerem nimic în schimb și nu în ultimul rând ține de iubire, care odată împărțită necondiționat celor din jur se întoarce ca un bumerang către tine, negreșit. 
– Care sunt oamenii ce te-au inspirat pozitiv până în prezent?
Familia mea este exemplul real, unic si devotat de inspirație pozitivă a tot ceea ce sunt. Porția mea infinită de dragoste, de ambiție, de curaj, de bucurie, de recunoștință, pe care mi-au însușit-o și mi-am însușit-o, demonstrează că indiferent unde te poartă viața dacă ești un om vertebral, cu bun simț, serios și atent la nevoile celor din jur, poți fi împlinit. 
– La finalul unei zile pentru ce ești recunoscătoare?
Sunt recunoscătoare că trăiesc. Nu acesta e cel mai de  preț dar al vieții? În cartea pe care am citit-o recent intitulată  “Femei Puternice”, Louise L. Hay ne amintește că până la urmă fericirea, bucuria și toate satisfacțiile personale vor veni în viața noastră atunci când pur și simplu înainte de orice, vom fi recunoscători pentru viața însăși. Și nu în ultimul rând sunt recunoscătoare că iubesc. Iarăși e un dar pe care îl avem în noi dintotdeauna și e musai să “profitam” de el din plin. 
– Unde îți place să călătorești?
Fie că merg acasă, la Câmpulung Muscel, sau fie că merg într-o capitală a lumii fiindcă viața mă surprinde cu zboruri și drag de zbor, tot călătorie înseamnă pentru mine. Călătoriile sufletului sunt cele mai frumoase. Ne reconstruiesc ansamblul personal și ne înalță spiritual. Cred că plăcerea călătoriilor vine din emoția lucrului vechi revăzut sau a celui nou descoperit. Ține tot de noi oamenii unde și cum alegem să ne purtăm pașii. Îmi place muntele și zăpada, dar nu spun nu zilelor lungi pe plaje aproape goale și necunoscute. Dar tot călătorie e și cea a gândului spre un om drag  sau cea a apropierii de un altul.  
– Crezi în modelul personal? Care e părerea  ta vis-a-vis de modelele actuale din societate?
Cred  în modelul personal atunci când un elev îmi spune  că atunci când o să  fie mare vrea să fie ca mine. Sau când îmi spune că desi mă vede odată pe săptămană, sunt ca o a doua mamă pentru el. Mă fâstâcesc  astfel de cuvinte și îmi dau seama că fiecare zi ne oferă lecții și exemple. Uneori simplitatea, de care aminteam la început, face ca valorile cu care ne naștem, sa fie aceleași cu care alegem sa trăim. Societatea  are modele,  dar nu  promovate potrivit. Unii copii ai zilelor de astăzi nu cunosc poate un poet, o arie muzicala, un actor, o opera, un sportiv, un artist, etc. Nu vreau să dau o notă rece întrebării, însă cred că nu ne rămâne decât ca noi, părinții actuali și viitori ai copiiilor noștri, să ne asumăm educația și modelul personal al acestora. 
– Care e percepția ta personală referitorare la autenticitate?
 Zâmbesc. Îmi amintesc de un test, la ora de psihologie din liceu, care consta într-o foaie de hârtie albă pe care era scris numele fiecăruia dintre noi și circula prin clasă la toți cei 30 de elevi. Fiecare dintre aceștia trebuiau să îți atribuie un cuvânt care te definește. Îmi amintesc că primul de pe foaia cu numele meu era AUTENTICITATE. Al doilea era ORIGINALITATE. Deloc întâmplător,  răspund întrebării tale ca efect al întâmplării de atunci amintită acum, menționând că a avea curajul să spui o părere, să faci alegeri asumate, să îndrăznești să te autodepăsesti, înseamnă a fi autentic. Și cred că autenticitatea e o stare reală de sinceritate care mai apoi în final, este tot o alegere. 
– Unde te pot contacta cei ce vor să afle mai multe despre tine si Fundația Prețuiește Clipa?
Pagina personală de Facebook este Ioana Andreea Nițică – https://www.facebook.com/ioana.nitica și va invit cu drag în lumea mea, iar site-ul fundației este www.fundatiapretuiesteclipa.ro.

sâmbătă, februarie 13

Despre ANA-MARIA MORARU




                                                     … cu tot ceea ce este si tot ceea ce face.   



 
 Ana-Maria Moraru ca profesionist
 
 Business women și expert în publicitate, Ana-Maria Moraru este pasionată de profesia sa și răspunde pozitiv de fiecare dată provocărilor din sfera profesională. 
 A fii dedicat și serios impune un respect față de tine ca om de publicitate și mai ales față de clientul care îți solicita serviciile. Dar ca femeie, e nevoie de ambiție și curaj în traseul personal că să te poți menține într-o lume uneori dură a publicității, care în mare parte este bifată de bărbați. 
 Credibilitatea pe lângă cei circa 20 ani dedicați producției publicitare ca si experienta, dar si ca identitate profesionala, ține în mare parte de omul care ești, dar și de omul pe care îl ai în fața ta atunci când te-a ales să-i reprezinți o idee sau un proiect. Atunci când “publicitatea este putere de convingere” devii sigur pe ceea  ce oferi și transmiți.
 
 A face în viață ceea ce te reprezintă și ceea ce îți dorești, te clasează din start prin cei care reușesc ce și-au propus, implicit printre cei mai buni. 




Ana-Maria Moraru ca femeie
 
 Suflet deschis și activ social, Ana-Maria Moraru este pe lângă un bun profesionist și un prieten cu o inimă mare, care nu spune niciodată “NU” atunci când ajutorul îi este solicitat. 
 A fii pozitiv și sensibil ține nu numai de dorința de a-ți ajuta semenii, ci mai degrabă de necondiționarea de a fii recunoscător bucuriei vieții alături de cei din jurul tău. Însă ca și voluntar, ai nevoie de timp și răbdare în demersurile sociale în care decizi să te implici. 
 Umorul, starea de bine și nevoia de fii de folos, nu pot decât să încununeze și să înfrumusețeze persoana care a ales să integreze aceste lucruri în viața sa. Atunci când crezi cu tărie că “drumul tău numai tu îl poți urma și implini” ești împăcat și mulțumit cu tine însăți. 
 
 A alege în viață lucrurile care te fac cu adevărat fericit, te provoacă zi de zi să fii un bun exemplu pentru cei din jurul tău. 
 


 


Mic rezumat din viața sa
 
 
   Ca profesionist și ca femeie, Ana-Maria Moraru este un mixt între nebunie pură, autentica, cu o tusa personala (la nivel individual-particular pentru ca am cunoscut-o, dar si profesional), cu o frumusețe aparte, care își permite să facă alegeri asumate și totodată să riște cu ideile sale. Își adună în jurul său oameni de calitate, alături de care parcurge drumuri deloc ușoare, dar în final pline de satisfacții. Mizează pe originalitate și crede că nimic nu e imposibil atunci când există suficientă forță și determinare să duci la bun sfârșit ceea ce ți-ai propus. O fire mereu în mișcare și cu un spirit veșnic neobosit, tinde și își propune să aducă în viețile celor din jur culoare și mult bine, astfel având puterea de cele mai multe ori să schimbe perspective de viață prin atitudinea sa.
 


  




Povestea fiecăruia este povestea pe care fiecare alege să și-o scrie în stilul propriu. 

 Ana-Maria Moraru a ales să își scrie povestea zi de zi, cu premisa că fiecare schimbare e o reușită și fiecare reușită este o nouă viziune a persoanei pe care alegi să o reprezinți în fața ta și nu în ultimul rând în fața întregii lumi. 

duminică, aprilie 5

Când m-ai întâlnit pe mine ce-ai întâlnit de fapt?



 

 Am căzut unul în viața altuia tot cum primăvara cad suav florile de măr, cum vara cad energici stropii de apă sărată de pe pielea abia ieșită din mare, cum toamna cad repezite frunzele supărate din copaci sau cum iarna cad fulgii leneși de zăpadă pe pământ. 
 Și-am rămas unul în viața altuia tot cum limbile oricărui ceas al vieții se mișcă în direcția potrivită, în cea clasică, pe care o știm cu toții. De la stânga la dreapta. 
 
 Eu am apărut în viața ta și tu ai apărut în viața mea de la stânga la dreapta, căci de oriunde-ncepe INIMA de-acolo pe neștiute începe VIAȚA. Nu am vrut să rămân și nu ai vrut să rămâi, căci cei care poartă aripi albe-n spate zboară. Nu rămân. Se nasc zburând, trăiesc zburând, iubesc zburând, mor zburând. 
 
 Și-am apărut în viața ta nu ca să te continui, nici ca să termin ceva din tine. Am apărut în viața ta ca să încep acel ceva din mine care numai în tine și cu tine crește. Te-ai putea gândi că e curajul sau ambiția, apoi te-ai putea gândi brusc c-ar fi încrederea și tot atât de repede te-ai putea răzgândi și-ai crede că ar fi iubirea. Dar nu, m-ai bine n-ai crede nimic. 
 
 Și-ai apărut în viața mea pur și simplu. Ce continuat sau terminat? Ai apărut în viața mea ca să fii. Căci n-ai mai fost de mult omul tău, ci numai omul altuia. M-aș putea gândi că ești omul care mi-a adus bucuria sau fericirea, apoi m-aș gândi brusc că ești omul care mi-a adus liniștea, apoi m-aș răzgândi brusc și-aș crede că ești omul care mi-a adus speranța de-a iubi.  Dar nu, mai bine n-aș crede nimic. 
 
 Și-am rămas unul în viața celuilalt, de la stânga la dreapta, ascultând cu urechea lipită de piept bătăile inimiilor libere, precum limbile ceasurilor vieții. 
 Și-am plecat unul din viața ceiluilalt rapid, fără prea multe cuvinte. Căci inimile se mai opresc să bată, iar ceasurile se mai strică. 
 
 De fapt, nimeni nu vine și pleacă din viețile noastre cu adevărat. Oamenii atunci când apar unii în viețile celorlalți, de fapt se nasc a doua oară. Dar știți care e lucrul cu adevărat frumos? Că atunci când se nasc a doua oară, nu mai mor niciodată. 

 
 Nici nu contează c-am plecat fiecare din fiecare. Contează dacă am plecat ca să revenim. 
 Să revenim ca să rămânem pentru totdeauna. Nu unul în celălalt, ci unul lângă celălalt. 
 
 Dar dacă m-aș trezi într-o dimineață și te-aș întreba: “Cand m-ai întâlnit pe mine ce-ai întâlnit de fapt?” și dac-ai avea un răspuns, m-ai întâlni din nou? 
 



duminică, martie 29

FEMEIA din ea și BĂRBATUL din el



 
 Degetele lui între degetele ei dimineața. Fără miros de cafea sau pregătit de mic-dejun. Ci cu miros de piele dorită și pregătit de o nouă zi fără întrebări. 
 Ochii ei în ochii lui seara. Fără șoapte pe buze sau promisiuni de rutină. Ci cu șoapte pe colțuri de suflet și promisiuni de bătăi ale inimii. 
 
 Între dimineață și seară însă, stă VIAȚA. Dreaptă sau îndoită, cu fața sau cu spatele, cu noi în ea. În viață stăm noi, hoții vrăjitori ai zilei de ieri și nebunii acrii ai zilei de mâine. Îndrăgostiți. Nu de-o idee. Ci de drag. De dragul unul altuia, al nostru. Al nostru care vorbește tăcut despre mine, despre tine, despre mine și tine și despre tine și mine. Nu despre ei, despre alții. 
 
 Ea e venită din poveștile ei. Care acum sunt poveștile lui. Nu fiindcă i le-ai furat, ci fiindcă i le-a dăruit ea însăși. Fără să-i ceară nimic în schimb. Fără să îl pună să-i scrie numele în josul paginilor ei pe care el i le duce mai departe odată cu pașii, zi de zi. 
 
 El e venit din lumea lui. Care acum e lumea ei. Nu fiindcă i-a furat-o ca o nebună, ci fiindcă el i-a topit gratiile închisorilor lui. Fără să știe măcar. Fără să o o pună să-l mintă frumos, în momentele pe care le poartă, ci nu le duce, pe umeri zi de zi. 

 
 Ea e povestea lui. 
 El e lumea ei. 
 Și atât. 

 
 Între mult și puțin însă, stă tot VIAȚA. Cu întrebări și răspunsuri, cu bucurii și dureri, cu noi în ea. În viață stăm noi neînjumătățiți, ci întregi. Nu împrumutând jumătăți din celălalt, ci fiind totul celuilalt. De dor. De dorul unul altuia, al nostru. Al nostru care simte totul despre mine, despre tine, despre mine și tine și despre tine și mine. Când simțim, când nu ne vede nimeni. 
 
 Ea e FEMEIA din ea. Nu femeia lui. Căci e liberă și asta o face frumoasă. 
 El e BĂRBATUL din el. Nu bărbatul ei. Căci e ambițios și asta îl face puternic. 
 
 În restul timpului, ori de câte ori vor și își doresc, sunt femeia și bărbatul din povestea sau lumea lor. Cu frici, cu temeri, cu dorințe, cu vise. Cu riscul de-a se îndrăgosti într-o zi unul de celălalt. 

 

 Femeia din ea și bărbatul din el. Nu e un film sau o carte. Ci e dovadă că uneori, dragostea ce-o purtăm în noi, mută, ajunge să strige singură, în gura mare, pentru o singură persoană. Acea persoană.  






joi, iunie 6

Dimineata cu… Mihaela (Radulescu )




Inainte sa scriu despre Mihaela, ma ridic din pat desculta, ma duc la frigider, deschid o sticla de vin rosu (sec), scot 2 pahare simple, nu de cristal (stiu ca nu ii plac etichetele de niciun fel) si o invit sa inchinam (nu neaparam sa bem) impreuna pentru VIATA, IUBIRE si SENS.

Cu Mihaela pornesti o conversatie inainte s-o incepi, asa ca imi iau timp si spatiu, s-o “degust” ca pe un Pinot Noir vechi (dar nu prea vechi) inca nebaut si s-o “sorb” din cand in cand, putin cate putin, ca si cand acum as cunoaste-o pentru prima oara.

De fapt, adevarul e undeva la mijloc, am cunoscut-o-n Romania intai si acum de ceva dimineti, in balconul ei din Monaco, cel cu povesti, vise, iubiri, banalitati frumoase, artificii si… nu in ultimul rand normalitati (normale).
Am discutat despre lumea buna si discreta, despre sexul calitativ, nu cantitativ, despre excursii, vacante, despre arta, despre carti citite in exces (si aici excesul e recomandat!), despre pantofi, nu pantofi de duzina, despre iubirea ca sens, forma sau extins al unei femei, despre vara (permanenta din inima), despre barbati si barbatul de azi (amintindu-ne ca barbatii nu iubesc precum o fac femeile), despre cat de frumosi si sanatosi sunt oamenii care nu barfesc, despre prietenia dintre femei  (daca exista sau nu?!), despre nevoia de bucurie, despre voluntariat, despre zmei, despre intrebari si raspunsuri si nu in ultimul rand despre… lucruri simple.
Despre copilul inimii ei nici nu o s-o intreb vreodata ceva, caci, si cand tace, ochii ei spun povesti despre femeile-mame si mamele-femei. Si imi e de ajuns. Copilul ei e exemplar, fiindca ea e o mama exemplara. Si cu asta am spus totul, cu precizarea ca e ”closca” ce-si educa puiul cu calm, cu exemple ferme, cu libertate si joc mult, nu cu pene ridicate si voce grava.
De pus pe gand, ar zice Mihaela. De pus pe gand pentru femeile ce cred ca e atat de greu sa fii mama… Cu atat mai greu femeie-mama.

Ne-am luat cu vorba (desteapta) si am uitat sa-i las azi-dimineata adresa mea, scrisa pe-un colt de masa patat de pulpa de fruct zemos, ca sa-mi trimita din cand in cand, cate-o vedere cu marea ei, inima ei, vara ei…


P.S. Mihaela, maine pregatesc eu micul-dejun!



marți, aprilie 23

Câmpulung Muscel. Orașul-Inimă al României.


 Când am ajuns în București prima oară, îmi știam numele și locul nașterii, culoarea inimii și credința. 
 Mă numeam Nițică și locuisem până mai acum în Câmpulung Muscel, eram fata-n roșu și credeam în Dumnezeul meu. 
 Acum, după câțiva ani, sunt la fel. Cu nume, loc al nașterii, cu roșu și Dumnezeu în inimă. 
 
 Am povestit însă Campulungul și în săli de sport și în săli de teatru, în locații de 5 stele ori în piețe, în școli ori pe stradă, în taxi ori în lift, în loja Operei ori în strana Bisericii, în case-zise fad vile, cu 3 etaje plus mansardă ori în corturi improvizate. 
 
 “A povesti” Campulungul înseamnă “a trai” Campulungul. 
 Iar “a trai” Campulungul înseamnă “a fi” Campulungul. 
  Nu pomenesc acum nici de istorie, mai precis de Prima capitală a Țării Românești,  nu pomenesc nici de prima tipografie din țara, nu pomenesc de “sfinti” ca Radu Gyr, Nicolae Steindhardt și Constantin Noica, care au “uns” cu credința fiecare colț nevăzut de Muscel, nu pomenesc de magistralii Tudori (Arghezi și Musatescu), nu pomenesc de Theodor Aman, Constantin Baraschi, Ion Negulici și drumurile neuitate de Nicolae Grigorescu, de marele Constantin Parhon ce-a revoluționat medicina, de “imperiul auto” ARO, de cel mai vestit pălărier Mageanu, de unicul bulevard ce se scuză mereu și fîn: “-Pardon” și de Mănăstirea Negru-Vodă cea de demult.
 Va pomenesc de ACASĂ, de liniștea de Rai din casa Bunicilor, de zâmbetul Mamei, de îmbrățișarea Tatălui, de diplomele din clasa I-VIII, toate cu Premiul I, de mâzgălelile mele savuroase, de când aveam 1 an, din Cartea de bucate, de Doamna învățătoare, de cărțile, casetele și diapozitivul cu povești, de prima căzătură si prima julitură, de primul meu 4, de prima iubire-implicit nedumerire/dezamăgire, de prima semnătura “Ioana Andreea Nițică” într-o publicație, de trupa de dans din liceu, de ziua în care-am împlinit 18 ani și de momentul plecării. 
 Și va-ntrebați de ce va tot spun de Câmpulung?!
Campulungul sunt EU. Și eu sunt CAMPULUNGUL. 

 

Nu există nicio altă diferență în afară de nume. Am în inima mea, Soarele cel mai neobosit, am cel mai înalt deal care atinge zilnic norii, am munții cei mai viteji, am bisericile cele mai frumoase și oameni care trăiesc, ci nu există.  
 Ce au în comun Campulungul și Arta? V-am “insirat” mai sus. 
 Pe virul vieții mele, către firul vieții voastre. Vise-mărgele, doruri-mărgele, tradiții-mărgele, credințe-mărgele, oameni-mărgele. 
 Primiti-le pe toate și înșirați-le de-al lungul inimii. Și lăsați-le acolo. Pentru totodeauna. 
 Ca un costum popular cu fir de aur, în culori de roșu și negru, lăsat moștenire de Străbunici, lucrat la război și neuitat în secolul XXI în miros de naftalina. 
 
 Ioana Andreea, 
 româncă musceleancă. 









Articol aparut in Revista Art Out 2013

Fotografii: Ioana Alexandra Bica