marți, aprilie 23

Câmpulung Muscel. Orașul-Inimă al României.


 Când am ajuns în București prima oară, îmi știam numele și locul nașterii, culoarea inimii și credința. 
 Mă numeam Nițică și locuisem până mai acum în Câmpulung Muscel, eram fata-n roșu și credeam în Dumnezeul meu. 
 Acum, după câțiva ani, sunt la fel. Cu nume, loc al nașterii, cu roșu și Dumnezeu în inimă. 
 
 Am povestit însă Campulungul și în săli de sport și în săli de teatru, în locații de 5 stele ori în piețe, în școli ori pe stradă, în taxi ori în lift, în loja Operei ori în strana Bisericii, în case-zise fad vile, cu 3 etaje plus mansardă ori în corturi improvizate. 
 
 “A povesti” Campulungul înseamnă “a trai” Campulungul. 
 Iar “a trai” Campulungul înseamnă “a fi” Campulungul. 
  Nu pomenesc acum nici de istorie, mai precis de Prima capitală a Țării Românești,  nu pomenesc nici de prima tipografie din țara, nu pomenesc de “sfinti” ca Radu Gyr, Nicolae Steindhardt și Constantin Noica, care au “uns” cu credința fiecare colț nevăzut de Muscel, nu pomenesc de magistralii Tudori (Arghezi și Musatescu), nu pomenesc de Theodor Aman, Constantin Baraschi, Ion Negulici și drumurile neuitate de Nicolae Grigorescu, de marele Constantin Parhon ce-a revoluționat medicina, de “imperiul auto” ARO, de cel mai vestit pălărier Mageanu, de unicul bulevard ce se scuză mereu și fîn: “-Pardon” și de Mănăstirea Negru-Vodă cea de demult.
 Va pomenesc de ACASĂ, de liniștea de Rai din casa Bunicilor, de zâmbetul Mamei, de îmbrățișarea Tatălui, de diplomele din clasa I-VIII, toate cu Premiul I, de mâzgălelile mele savuroase, de când aveam 1 an, din Cartea de bucate, de Doamna învățătoare, de cărțile, casetele și diapozitivul cu povești, de prima căzătură si prima julitură, de primul meu 4, de prima iubire-implicit nedumerire/dezamăgire, de prima semnătura “Ioana Andreea Nițică” într-o publicație, de trupa de dans din liceu, de ziua în care-am împlinit 18 ani și de momentul plecării. 
 Și va-ntrebați de ce va tot spun de Câmpulung?!
Campulungul sunt EU. Și eu sunt CAMPULUNGUL. 

 

Nu există nicio altă diferență în afară de nume. Am în inima mea, Soarele cel mai neobosit, am cel mai înalt deal care atinge zilnic norii, am munții cei mai viteji, am bisericile cele mai frumoase și oameni care trăiesc, ci nu există.  
 Ce au în comun Campulungul și Arta? V-am “insirat” mai sus. 
 Pe virul vieții mele, către firul vieții voastre. Vise-mărgele, doruri-mărgele, tradiții-mărgele, credințe-mărgele, oameni-mărgele. 
 Primiti-le pe toate și înșirați-le de-al lungul inimii. Și lăsați-le acolo. Pentru totodeauna. 
 Ca un costum popular cu fir de aur, în culori de roșu și negru, lăsat moștenire de Străbunici, lucrat la război și neuitat în secolul XXI în miros de naftalina. 
 
 Ioana Andreea, 
 româncă musceleancă. 









Articol aparut in Revista Art Out 2013

Fotografii: Ioana Alexandra Bica

marți, aprilie 9

„Regele culorii” nu-și caută coroana. Are o lume-ntreagă și-o pensulă.


BOGDAN MIHAI RADU 



Va invit sa cititi cel mai recent interviu luat pictorului meu preferat Bogdan Mihai Radu, aparut in Nr. 16 al REVISTEI ART OUT. Este unul dintre cele mai lungi si dragi interviuri si vi-l daruiesc! 

Cu drag, 
Ioana Andreea.



 Povestea mea începe din vârful stiloului, nu a pensulei, cum ați crede. Povestea mea și-a întâlnirii cu Bogdan Mihai Radu. Ne-am cunoscut prima data pe Internet, eu admirându-i la o cafea, dimineața, lucrările și la un ceai de iasomie, seara, aceleași lucrări. Mai târziu, l-am cunoscut la trecerea dintre ani, pe drumuri albe dintr-un tărâm vechi, dar mereu nou: Sinaia. Mai precis la Casinoul Sinaia. „Rege al culorii” în Galeria Regală a Centrului Internațional de Conferințe Sinaia, cu EXPOZIȚIA PERMANENTĂ care constă în tablouri donate spre a fi expuse, tronează fiecare anotimp din inima lui Bogdan Mihai Radu, omul normal și simplu, nu „pictorul vedetelor”. 

 BMR: „Pictura m-a urmărit mulți ani, mai ales după momentul în care, copil fiind, am vizionat un film care  pot spune că mi-a hotărât destinul. Era despre un tip care falsifica tablouri. Atât de tare m-a impresionat, căci, după film, mi-am spus:  „Gata, eu o să fiu pictor!”.
 (Pariez pe cel mai frumos tabloul din lume licitat cu sume nici măcar gândite, că nu se gândea să fie „pictor de inimi”.)

 R: Deci până atunci ai mai pictat? 
 BMR: „Da, ca orice copil, am mai pictat, dar după filmul acela am făcut eu primul tablou.”

 R: Ce vârstă aveai?
 BMR: „Nici eu nu mai știu... 10 ani. Cam așa.”
(Eram deja „sechestrata” sub culori, pensule, lumini inexplicabile pătrunse subit prin geamuri înalte de vis, tablouri abia începute, mirosuri de nuanțe, de oameni și povești, de flori și basme, de nou și vechi, de atunci și acum. Eram sus, prin norii unui vis și ai unui talent, dar atât de jos, pe Pământul tuturor, vorbind cu „Regele culorilor”. )

 BMR: „Ti-aș mai vorbi despre cum sunt eu ca om. Toți mă percep ca o vedetă.  Nu sunt vedetă, nu sunt fițos, mă văd ca un om normal, obișnuit, un om atent la ce e în jurul lui: la oameni, la tot ce se întâmplă, la tot ce mișcă și... nu mișcă, un artist care se inspiră din viață de zi cu zi a€“ imagini, locuri, oameni și, de ce nu, Internet.”
 (Da, Bogdan are pagină de Facebook, însă o pagină de Facebook pictată frumos, începând cu diminețile dulci și terminand cu serile inspirate. Iar dacă ziua nu ți-ai început-o tocmai cum îți imaginai, „deschide-i” ușa virtuală și „savureaza” alături de el cafeaua, căci e una din tabieturile dimineților lui. Ești invitatul lui.)

 BMR: „Sunt, ca orice artist, un iubitor de frumos.”™
 R: Pana la urmă, arta înseamnă FRUMOS!


BMR: „Pot să zic că sunt altfel când apare creația, ideea de creație; când încep să pictez, am o schimbare de atitudine, de stare, devin o altă persoană.”œ

 R:  Esti de „ACOLO”. Din povestea din spatele fiecărui tablou.
 BMR: „Da, sunt de acolo!”

 R: De ce pictură? Și de unde vine talentul?
  BMR: „Familia mea nu are legătură cu arta, nimeni din familia mea.”

 R:  Acum însă, ești tu pentru toți. Ești tu, ARTA!
 BMR: „Pur și simplu așa m-am născut.”

 R: Talentul vine ori nu vine, ori e dintotdeauna ori îl moștenești.  Dar O ZI DIN VIAȚA TA? Cum e, cum arată ea?
 BMR: „E... normală. În principiu, îmi beau cafeaua, îmi deschid Facebook-ul, îmi deschid pagina oficială Bogdan Mihai Radu, zic „-Bună dimineață!”sau  „-Zi veselă!”, apoi pictez și, dacă nu e deja stabilit, îmi fac programul zilei. Îmi place să ies în Centrul Vechi, în Hanul cu tei, mă uit în galerii, mă inspir, mă plimb, apoi mai stau la o cafea și „spionez” lumea .”

 R: Dar lumea te spionează pe tine?
 BMR: „Nu-l pot numi spionaj, dar sunt câțiva fani care îmi dau mesaje, mă urmăresc, mă văd pe stradă, sunt atenți la tot ce fac.”

 R: Pictezi zi de zi?
 BMR: „Da, zi de zi!”

 R: Cum e să nu ai muncă de birou?
  BMR: „E mișto... Cred că oricine, la orice vârstă, se poate apuca de pictat: și la 20, 30, 80 de ani, cred că oricine, dacă are chef și chemare, poate picta, cum dealtfel oricine se poate îndrăgosti la orice vârstă.”

 R: Multi vor cursuri de pictură la maturitate, însă le e frică de eșec, prietenii le spun „ce te mai apuci de pictat la 30 de ani?”, etc..
 BMR: „Asa cum ziceam: cred că la orice vârstă te poți îndrăgosti, deci la orice vârstă te poți apuca de pictat.”œ

 R: Pictura este a doua ta dragoste?
 BMR: „Eu zic că este prima.”€œ
 (Țin în mână un „Buchet de anemone”. E ultima pictură a lui Bogdan, abia terminată, încă umedă de culoare și cânt de pensula. 
 Nu vă pot spune nici acum, după ceva timp trecut de atunci, ce simțeam atunci, ce fior al inimii, ce strigăt al bucuriei, că țineam în mână cele mai frumoase flori din lume. )

 R: Iti plac florile?
 BMR: „Da, de când sunt mic: să le pictez, să le cumpăr și să le drauiesc.  Gestul de a dărui o floare e unul de o simplitate, dar și de o frumusețe extraordinară. Iar dacă floarea dăruită e pictatea de tine, gestul devine memorabil și se încarcă de emoție. Și mă consider un norocos: în timp ce oamenii cumpără, pentru aniversări, flori, eu le pictez și, apoi, le dăruiesc.”

 R: „Cum îți iei materiale: ai sponsori, e greu să fii artist? E greu, nu-i așa?
 BMR: ’”E greu, dar nu imposibil. Pentru orice artist se poate găsi un iubitor de artă care să-l sprijine, să îi cumpere tablourile.”

 R: De unde faci rost de culori, pensule?
 BMR: ”Mi le achiziționez singur din galerii. Mai sunt persoane care mă sprijină, în general sub formă de sponsorizări; mai sunt iubitori de artă care mă susțin: fie cumparandu-mi lucrările, fie total dezinteresați, din generozitate sau chiar chiar fac o formă de mecenat.” 

 R: Am văzut că ai colecții private? Au fost pictate la cerere?
 BMR: ”Nu, nu pictez la comandă, ci pictez ce simt. Fiecare tablou de-al meu și-a găsit clientul lui, nu invers.”

 R: Portrete pictezi?
 BMR: ”Foarte rar, fiindcă nu mă reprezintă; nu îmi place desenul, ci culoarea; sunt fascinat de ea și jocul cu culorile mă transporta într-o lume în care nu oricine are acces. De fapt, nu e o lume, e o stare. E o stare de poezie; uneori mă simt poet, alteori un vrăjitor al culorilor. Și, spre surprinderea fanilor, dar și a criticilor mei, mărturisesc că au fost momente când m-a inspirat un status pe Facebook: am „scris” povestea în mintea mea și imediat am început să creez un tablou.”

 R: Unde te putem „intalni”?
 BMR: „In decembrie 2012 am făcut o donație orașului Sinaia, de 15 lucrări și am primit o Expoziție Permanentă, viageră.

 R: La Casino Sinaia!
 BMR: „Da. Practic, donația mea există acolo, acompaniată de alte lucrări, pe care le propun publicului spre achiziție. Este o realizare foarte importantă pentru mine și va rog să-mi permiteți, cu ocazia acestui interviu, să mulțumesc domnului Radu Savopol și Primăriei Sinaia. De asemenea, mă găsiți și în Galeria 16 și Galeria 18 din Hanul cu tei.”€œ

 R: Esti din Sibiu?
 BMR: „M-am născut în Sibiu, am copilărit și am făcut școala generală în Talmaciu. După care, am plecat pentru liceu la Sibiu, apoi am continuat să studiez la Cluj, iar acum am ajuns în București.”

 R: De cât timp ești  în București?
 BMR: ”De 5 ani.”

 R: Iti place în București?
 BMR: „Da. Îmi place vibrația orașului, îmi plac oamenii de pe stradă, Centrul Vechi, Calea Victoriei, Piața Rossetti.”

 R: Vad că îți plac zonele de poveste.
 BMR: „Da, mă inspiră oamenii, agitația, frenezia fiecărei zile. De când sunt în București, nu am locuit decât în zonă centrală; poate și pentru că îmi place să văd și să mă aflu înconjurat de arhitectură veche și oamenii din această zonă.”

 R: Te simți iubit?
BMR: „Da, mă simt iubit de oameni în general și de prieteni în particular!”

 R: De fapt asta contează, nu?
 BMR: „Cand am o problemă, ori nu mă descurc singur, apelez la prieteni, la oameni. Până acum, toate visele mi s-au împlinit. Dacă îmi propun ceva, reușesc.”

 R: Stiu de colaborarea cu Liviu Mihai. Ce înseamnă pentru tine Liviu Mihai?
 BMR: „Da, pictăm împreună, mă duc eu în atelierul lui sau vine el la mine. E cel mai bun prieten al meu și pictorul meu preferat. El e axat pe portret și simt că ne completam.”

 R: Daca vreau un tablou semnat „Bogdan Mihai Radu”, cum procedez?
 BMR: „Poti veni la atelier, te poți uita pe pagina de artist de pe Facebook și pe site-ul meu.  Apoi, îmi trimiți un e-mail sau pur și simplu mă suni, dar, cum majoritatea vor să vadă tabloul în realitate, bănuiesc că vei veni la atelier să vezi nemijlocit ce ți-ai ales.”

 R: M-am îndrăgosti de maci și trandafiri. Și de anotimpurile tale.
 (Am rămas de câteva ori bune, mută de noblețea și onoarea de a păși în atelierul unui pictor contemporan pe care, peste ani și ani, copiii mei îl vor studia la școală și în albumele de artăde  a-l intervieva, de a-i recunoaște admirația, stângaci și timid, de a-l iubi cu ochii.)
 (BMR: „Vrei un ceai?”)

 R: Si pictezi zi de zi?
 BMR: „Asa cum ziceam, da. Dar depinde de stare cât de mult stau la șevalet. Pot să termin un tablou în ziua în care am început să-l pictez. Sau mă întorc la altul și îl continui. Depind, ca orice creativ, de inspirație.”

 R: Ai artiști preferați?
 BMR: „Imi place să urmăresc artiști în viață, cum sunt Dl. Brudascu, Dl. Costinescu; pe prietenul meu Liviu Mihai deja l-am menționat. Dar îmi place și arta românească... deja conscrata, în mod deosebit Grigorescu, Luchian, Tonitza. 

  R: Ce nu știe lumea despre tine?
 BMR: „Lumea spune că sunt „pictorul vedetelor”. Cred că s-a exagerat puțin pe tema asta; nu sunt vedetă, sunt un om obișnuit, însă e un adevăr că am prieteni-vedete. Am apărut cu ei la evenimente, am avut proiecte comune și de-asta am fost catalogat așa.”

 R: Si? Nu e un plus să fii „vedetă?”
 BMR: „Nu neapărat. Din păcate, presa de la noi nu publică mare lucru despre tine dacă nu apari lângă o vedetă atunci când, de exemplu, ai un vernisaj. Practic, fără vedete nu exiști. Și mi se pare trist că, la o deschidere de expozite, presă vine doar pentru că acolo sunt prezente vedete. Din fericire, publicul meu-țintă nu-l reprezintă exclusiv persoanele publice.”

 R:  Dar cumpărătorul, deși e brut termenul, iubitorul de artă care îți cumpără tablourile, e vedetă sau om obișnuit?
 BMR: „Cu mare bucurie pot să spun că publicul meu este foarte eterogen: de la avocați, medici, directori de bănci până la oameni de pe Facebook, obișnuiți și până la tineri absolvenți de facultate, care, poate, nu și-au permis un tablou decât atunci când le-am oferit posibilitatea să îl achite în 3 rate și care puteau să își cumpere haine sau telefoane mobile, dar au preferata arta. Sunt fel și fel de oameni, inclusiv pensionari care vor „ceva micuț, fără rama”! Am clienți din toate categoriile de vârstă și de status socio-financiar.”

 R: Interesant că mixează jocul de cumpărători. Dar vedetele? Cumpără?
 BMR: „Vedetele apreciază, te recomanda și cam atât: se implică, te ajută, însă, de cumpărat, nu prea cumpără.”

 R: La acțiuni caritabile ai fost, ai participat la licitații?
 BMR: „Ma implic în proiecte dedicate celor afectați de autism, donez lucrări la acțiuni caritabile. În decembrie 2012, la Festivalul Brazilor de Crăciun , m-am implicat total: am făcut eu personal braduțul, l-am făcut cu foiță de argint, să fie cât mai special; a fost cumpărat de Bancă Romneasca, a fost apreciat și asta m-a bucurat.”

 R: Predai și cursuri de pictură?
 BMR: „In ultimul timp am fost prea ocupat.”

 R: Care e culoarea ta preferată?
 BMR: „Toate culorile îmi plac.”

 R: Am văzut că pictezi și peisaje.
 BMR: „Da, îmi plac și peisajele, arlechinii, balerinele, nu mă axez doar pe flori, depinde de stare. Portrete fac mai mult interpretate, în felul meu, dacă mă inspiră ceva în mod special.”

 Am uitat să îi spun că îi iubesc inima și mâinile. 
 Și nu judecați, dragi cititori. Sunt lucruri pe care le trăiești „o data în viata” și nu le uiți niciodată. 
 Pentru că rămân veșnice în tine, cu tine. 
 Pentru că îți golești pereții (inimii) la fiecare anotimp, căci poate, cândva, tabloul drag cu bujori albi, cu albăstrele, cu crizanteme, cu primăveri și toamne, cu prospețimi și plopi în amurg, îi va umple. 
 Eu una așa fac.
  L-am cunoscut iarna. Iar acum e primăvară deja. 
 Îl cunosc de-un anotimp, însă la el anotimpurile, pe rând, sunt vieți întregi. 
 Și abia îi aștept tablourile, cu cuiele și găurile pregătite în jurul sufletului pregătit și el și, școlit de frumos. 


 N-am nici un soi de idee de încheiere la acest interviu. 
 Probababil fiindcă viața unui artist ca Bogdan Mihai Radu, e veșnică. 
 Tot așa cum îl văd eu, voi, și tot așa cum îl vede însăși arta. Doar îi mulțumesc. Frenetic.

 Știți? Fiecare FEMEIE e propriul iris inrmanat pentru BĂRBATUL DIN VIAȚA EI. 
 Bogdan Mihai Radu a și pictat-o.
 Până la urmă viața și dragostea e o pictură. O pictură ce mereu e în lucru. 

 Cu dragoste, 
 Femeia cu inimă-perete. 


Foto arhiva personala Mihai Bogdan Radu