joi, decembrie 30

Viata ca o... prada


Indiferent unde ne duc pasii, tot oameni suntem. Tot egali. Atingem cand varful, cand prapastia, negandind ca maine poate... nu mai avem sansa asta. Viata trebuie traita, nu gandita! Timpul e prea scurt sa ne permitem sa pierdem timpul!

Gandurile astea, mi-au navalit aseara mintea si nu degeaba. Suntem atat de imbimbati de tot ce graviteaza in jur, incat nu ne mai traim viata pur si simplu. Ne trebuiesc cele mai multe etaje si camere in casa unde ne incepem diminetile, ne trebuie cel mai bun coffee maker-daca e posibil stil robotel cu servire direct in pat-, ne trebuie cel mai softisticat gel de dus, eventual cu particule de diamante, ca daca nu, pielea nu e stralucitoare suficient si hidratata, ne trebuiesc prosoape din cele mai albe, dar obligatoriu firmate ostentativ. Iesim din casa si pantofii trebuie neaparat sa fie incrustati cu vreo pietricica valoaroasa in tocul si el firmat, sa nu cumva pasii nostri sa nu fie retinuti de pamantul prea obosit si plictisit de caracterul nostru... nepretios. Ne cautam in geanta neagra, clasica, vintage dar pe care am dat mii de euro, desi miroase a musama, vorba unui om de seama, cheiile de la bolidul care oricum ni se pare prea mic pentru impetuoasa noastra personalitate. Schimbam a 2-a si ajungem la job-ul la 7 minute de casa si ne continuam ziua in biroul-apartament, dand telefoane, mancand 3 cutii de macarons primite cadou de la amantul din Paris si eventual in pauza de masa delectandu-ne pe la vreun magazin Victorian (a se citi din Piata Victoriei). Nu prea vrem familii, ca se intretin greu si incredere in bone nu avem, asadar nu facem copii. Nu purtam verighete, ca nu credem in casatorie. Nu mai zic si Dumnezeu, ca imi semnez deja sentinta definitiva. Purtam in portbagajul cat casa unui om modest, tinute pentru toate eventualele dress code-uri, pentru eventualele actiuni mai multe sau mai putin caritabile, cu iz de alcool prea fin sau cu iz de fandoseala. In drum spre casa, mai achizitionam vreun diamant mangaiat de aur roz sau alb, vreun parfum din ala Dorobantian ( a se citi din Dorobanti) cu editie limitata cu pret la cerere. Luam cina care e de fapt moft ( doua fire de salata, cu 2 rosii cherry si un pahar de vin alb) la restaurantele cu (p)renume si ajungem ticsiti de oboseala, nechef si sictir in palatul din marginimea Bucurestiului... Adormim in asternuturile dantelate, satinate cumparate din afara, iar a doua zi ne trezim aceiasi oameni... Ne petrecem sarbatorile ori pe insule private pustiite, ori in statiuni montane din cele mai sofisticate. Oferim cele mai scumpe cadouri, ca doar sunt cele mai speciale. Si suntem NEFERICITI.

Nu blamez, nu crucific, nu militez pentru snobism, dar nici nu ma afund in el. Am mimat prin gandurile mele, gandurile lor. A multora din ei, noi, care zi de zi traiesc/traim in imparatii, dar nu sunt/suntem nici pe departe regi ai sufletului lor/nostru sau regine minutios atente fata de sufletul lor/nostru. Pretuim tot ce nu trebuie, uitand esentialul si militand spre mult, ca-i mai bun. Nu (mai) credem in Dumnezeu. Nu-L mai citim si nu avem de ce-L asculta.

Ajungi sa traiesti in pacat, nu impacat, doar pentru ca-ti place. Te vaiti din aceleasi considerente lipsite de valoare umana. Nici strop de fericire pe fata ta, neprihanitule, pentru ca nu-ti cunosti simplitatea de care ai nevoie. Ea poate insemna atat de mult... Habar nu ai. Te simti singur, pentru ca asa esti. Nu ai pe nimeni, pentru ca nu dai. Nu ai, nu dai. De ce sa dai, inainte sa ai? As vrea ca diseara, cand pui capul pe perna ce-i mai mult din fulgi de lebada imperiala, decat de gasca normala, gata de colectie sa fie impachetata, sa te gandesti la... tine. Macar putin. Sa inchizi telefonul suflat in aur, plasma supradimensionata si sa te gandesti la... tine. La sufletul tau. La ce iti doresti. La cum ti-ai dori sa-ti arate diminetile. La cum ti-ai dori sa-ti fie inchise zilele de nopti. Ai sa vezi, diferitule, ca iti vei semna salvarea. Nu e imposibil, anevoios. Totul are un inceput in viata asta si un sfarsit tot aici.

Vei constata la deschiderea de pleoape ( pe care mai ieri a lenevit o crema inmiita de euro) ca esti tot om si tu. Dar ai putea sa fii si fericit.

M-as pleca in fata ta daca ai invata sa fii fericit.

( A fost o pledoarie muta, dar strigatoare catre sufletele moi ce se cred tari. Multumiri.)

marți, decembrie 28

Eu sunt nesomnul si tu esti somnul




Cand cel mai mare compromis posibil e insasi IUBIREA, atunci e vorba de iubire. Cand nu ti-e frica sa te vaiti desi nu-ti sta in fire, cand nu ti-e frica sa ceri iertare, cand nu ti-e teama de refuz, cand speranta nu-ti moare nici macar ultima, cand la fiecare ora trecuta iti amintesti sa dai ceasul inapoi, cand la fiecare inceput de noapte si sfarsit de dimineata strangi odata cu pumnul o alta dezamagire, cand patul desi gol il simti plin, cand pleoapele nu mai vor a sta deschise ca sfarsesc inecate. Nu pot sa ma apar decat lovind in mine, ca bine zicea A.Blandiana, pentru ca niciodata necunoscutul nu mi-a parut asa de intim, pretuit, insusit, atins. Raspunsurile se nasc doar atunci cand oamenii nu mai au nevoie de ele si, intrebarile ce le asteptau au murit demult. Cat de tare ar fi trebuit sa urlu sa auzi ca sufletul meu nu poate exista afara? Si degeaba mi-l iei in palme si sufli pe el caldura dupa ce el e demult mort. Te-ai plictisit sa mai faci lumina-n mine si te-ai impiedicat fugind, intr-o mutenie indescriptibil de inchizatoare de usi. Niciodata n-am semanat mai mult in suflet si tu niciodata nu ti-ai afundat aripile mai adanc in tine. Si numai daca vei inchide ochii vei putea vedea asta. Cand imi umpleai visele, tot nu mi-ajungea. Acum imi umpli si visele din zi si cele din noapte si, nu-mi ajunge durerea. In sfarsituri pana si sufletele se atrofiaza putin cate putin intr-un vartej de emotii. Ma ustura pielea, pe locul unde te-ai rupt, dar nu incetez a-mi spune seara de seara rugaciunea catre nimeni. O fi auzita de cineva, candva... Stiu ca intodeauna sufletul se-adaposteste-n noi de Dumnezeu...

Intotdeauna toţi m-au iubit,
Cei ce mă urau m-au iubit cel mai tare.
Am trecut printre oameni
Mereu acoperită de dragoste,
Cum trec prin iarnă
Acoperită mereu de ninsoare.
Legea talionului e fără milă.
Iubirea cere iubire
Cum sângele cere sânge,
Când ninge
Şi lascive, ameninţătoare,
Funii lungi de argint
Scămoşat mă încing,
Ninsoarea îmi cere şi mie să ning.
Dar eu trec prin zăpadă dormind,
Tu eşti semnul din care
Nu vreau să mai ies,
Rar câte-o privire mai mare
Distrată, uitucă visez,
Neaua moale îngheaţă pe mine,
Mă strânge,
Mi-e cald în somn şi bine
Şi ştiu că o să mor,
Aş fi iertată
Dacă m-aş trezi din tine,
Dar nu-mi doresc decât,
De sub pleoapele închise izvorât,
Fâlfâitul acesta uşor.
Trec dincolo cuprinsă de zăpadă,
Spre inima celui din urmă labirint,
Unde m-aşteaptă-o dreaptă judecată
Care-o să mă găsească vinovată
Poate
Şi-o să mă pedepsească pentru toate
Iubirile pe care le-am netrăit dormind.

(ANA BLANDIANA – Tu esti somnul)


joi, decembrie 23

Ioana Andreea Nitica, BILANTUL...


Cand mi-a fost sete de lume si soare, de pacate, de doruri, de patimi, a aparut (iar) Dumnezeu. Putin suparat, dar m-a inteles. Mi-a aruncat cerneala-ntre degetul mare si aratator si m-a invatat (din nou) alfabetul. Era vorba de data asta de alfabetul uman. Inca se chinuie, Saracul, sa ma autoeduce. El in nemurirea lui nu stie ca noi, umanii insufletiti de moarte, invatam o viata intreaga pana cand uitam sa traim si, implicit murim.

Am invatat ce e puterea odata cu cazaturile ce mi-au innegrit genunchii de noroi uman, am privit culoarea sangelui la fiecare strivit de ace tremurande de virusi nedrepti, am inteles mandria doar cand am purtat-o sub hainele-mi firmate ostentative ( de cele mai multe ori), am invatat ce-i aia iarna, numai dupa o vara chinuitoare, dar tot n-am inteles de ce cu atat de multa caldura, oamenii-s tot reci. Am invatat ce-s alea lacrimi, numai prin exercitiu, ca ma plictisisem de prea mult ras. Am invatat ce-s alea aripi, cand Dumnezeu mi le-a lipit pe umeri, timid. De zburat, tot nu stiu a zbura. Dar cerul l-am atins. Am inceput iubind si voi sfarsi anul la fel. Niciodata nu l-am vazut pe Dumnezeu mai mare, decat iubind. Proiectarea mi-o fi fost gresita (sau nu), insa n-as concepe viata decat cu ura, regrete si chin. Viata e iubire. Am invatat ce-i ala sus, cand am dat de jos. Am invatat ce-i ala dor. Dar nu l-am inteles. Am invatat sa lupt si fara scut si fara cal. Am invatat sa nu-mi smulg zambetul de pe fata niciodata. Am invatat sa mint. Am invatat ce-i interzisul. Am invatat ca Dumnezeul meu nu-i acelasi ca al tau. Am invatat (din nou) sa citesc poezii. Numai acum le-am si inteles. Odata cu Blaga, Nichita Stanescu, Bacovia si... F.J. M-am socat autoeducandu-ma, citindu-l inzecit pe Saramago si ascultand seri la rand jazz. Am invatat sa dau, fara sa primesc nimic in schimb. Si chiar nu am primit. Am invatat sa iert, desi mi-am indoit coloana facand asta uneori. Am invatat sa nu mai judec. Am invatat sa-mi recunosc pacatele. Si sa nu cer neaparat impartasanie cu vin, numai cu gand curat. Am invatat sa stiu sa evoluez chiar daca n-am card Gold sau vre-un octogenar in asternut. Am invatat sa primesc oamenii pe usa din dosul sufletului si sa-i uit pe cel mai inalt prag de inimi. Am invatat sa deschid brate si sa uit sa le mai strang pe langa corp (din nou), din lipsa de comoditate sau pur si simplu din cauza inimii ce-mi bate (oricum prea) des. Am invatat sa vad viata colorata cu riscul de a fi blamata, pentru ca efectiv ma saturasem de atata negru. Am invatat sa folosesc pudra, atunci cand palmele primite au cam durut si au lasat urme. Am invatat sa fiu plina de viata, ca sa nu fiu plina de nefiinta. Am invatat sa-mi raspund la intrebari. Am invatat sa spun adio si bine-ai venit. Am invatat sa tac si sa urlu. Am invatat de la oamenii care ma urasc si am invatat atatea. Am invatat ce-i aia maturitate, abia cand mi-am dat seama ca-mi doresc un copil al meu. Numai sa iubesc n-am invatat. De ce? Probabil ca n-am vrut. In incapatanarea mea, cred ca stiu, dar de fapt nu stiu nimic. Sau pur si simplu, iubirile mari mor repede. Am invatat sa-mi inchin sufletul pe ziduri zgariate numai de amintiri frumoase, nepatate si clare. Mi-e bine. Am invatat sa-mi educ ura sa fie tot dragoste. Am invatat ca a fi, inseamna timp. Am invatat sa invat… N-am uitat sa nu zic TE IUBESC si nu vreau a uita niciodata.

Cam asta mi-a fost anul si finele de an…

Invatati sa invatati si voi, indumnezeindu-va mintea, vocea, privirea, gesturile, actiunile, pasii...

Va multumesc pentru existenta si eternitate. Sunteti in randurile rugaciunilor mele si in fata lui Dumnezeu.

duminică, decembrie 19

Cel mai frumos cadou


Imi place omul in toata complexitatea lui. Cu bunatatea si rautatea facand dragoste incet... Unul se indragosteste repede si inima i-o stinge prima ninsoare si nici nu-si da seama, altul se indragosteste si iubeste. E surprins. E cu emotii intre o atingere de trupuri si un zambet furat. Cu degetele unse de atingerea ei. Cu miros de nopti impietrite in parul ei. Cu gene zdrobite de udul dragostei lui. Cu buze rupte-n doua de dor sfasietor. Cu albe ganduri de nou si negre de vechi. Cat de migalos, aiurit, lenes, matur si autoironic mai e si dorul. Timpul inapoi il dai in doi. Il comprimi in seri ascunse in perdele de nopti gri si vant vanilat. Si zapada. E asa pura, incat fiecare zi e an... iar fiecare ora e veac. Ea insa acopera tot. Dor, dragoste si ura. Nimic nu e greu. Doar putintel complicat. Nimic nu e imposibil. Doar putintel greu. Nimic nu e vesnic. Doar putintel imposibil. Nimic nu e ca INIMA. E vesnica. In amintiri, batai absurde, ritmuri pline, inghitiri in sec (de dor), palpitatii la noi revederi, in melancolii, in emotii sculptate, in primul (si cel mai frumos) cadou, in puterea gandurilor, in trairi in doi. Si imi mai place omul in toata pacea si puritatea lui. Mai rar, da. Sa iti atinga retina, un suflet curat si sa-ti fie totusi teama ca te murdaresti de praf uman. Insa nu. Dumnezeu a fost meticulos. Mi-a dat, mi-a luat. Mi-a (re)dat si am (re)luat. Cu emotii si mai flambate intre atingeri de trupuri si zambete furate. Cu degete si mai unse de atingeri. Cu miros puternic de nopti impietrite in par. Cu gene zdrobite grav de udul dragostei. Cu buze crapate si rupte-n doua de dor sfasietor... Deci, Dumnezeu are si oameni ca El acolo sus. Ii scapa din maini si-i face cadou altora care nu-s ca El. I-am multumit prin flacara ce-a ars in pauza din iubire si ura. Cel mai curat OM stiu ca a doua oara nu o sa-l mai primesc cadou la niciun alt Craciun.

miercuri, decembrie 15

Lansare STYLEPEDIA Andreea Raicu si Roxana Voloseniuc


Am acceptat cu drag invitatia Andreei de a-i fi alaturi si la acest proiect demarat cu profesionalismul cu care ne-a invatat si nu numai, cu naturaletea, franchetea si versatilitatea ei. Alaturi i-a fost Roxana Voloseniuc (redactor Elle Romania), iar impreuna au scos primul dvd de acst gen din Romania, intitulat sugestiv STYLEPEDIA, Codul bunelor tinute Nr.1. Un dvd de moda si stil, ce vine in completarea oricarui statut de femeie care stie in ce si cu ce se simte bine imbracata. The Ark a fost locatia perfecta, iar jazz-ul a completat nonsalant atmosfera boema asezonata de lumanari elegante si invitati. Andreea a fost mai radioasa ca niciodata. Asta e cuvantul cu care i-as defini starea de sprit. Cu aceeasi simplitate desueta cu care eram obijnuita, a incercat sa vorbeasca si sa multumeasca totodata fiecarui invitat ca i-a fost alaturi. Un suflet cald, mereu se regaseste pe lista evenimentelor ce nu indraznesti sa nu le bifezi in agenda ta. S-ar fi bucurat daca ar fi gasit echipa intregita a "fetelor ei Pe Tocuri", cum ii place sa spuna, alaturi, insa nu a uitat sa transmita acestora emotiile, gandurile ei bune si imbratisarile prin mine. A si adus in discutie o noua intalnire in format larg, de data aceasta.

I-au fost alaturi prieteni dragi, iar bogatia zambetului ei sunt convinsa ca a facut fiecare personaj din poveste sa se simta minunat. A avut emotii ( i le-am simtit in strangerea de mana si zambet), dar si o siguranta pe sine care i le-a anihilat. Le felicit pe amanadoua, pe Andreea si pe Roxana, pentru intregul eveniment si sper sa fie un bun prilej de educatie si nu numai, a stilului mintii si a sufletului.

Ma bucur enorm ca au initiat acest proiect. Romania are nevoie de bun gust si stil. De simplitate si rafinament. De clasa si de buget restrans. De clasic si investitie de lunga durata.





"Mai mult ca oricand,viata noastra este un spectacol. Show este un cuvant care este astazi pe buzele tuturor. Mai mult decat oricand, ni se impune aproape sa traim ca in filme. Suntem actori ai propriilor noastre vieti. Defilam prin viata si suntem taxati adesea daca nu stim s-o facem cu stil, cu rafinament sau pur si simplu cu simplitate. Cum? Cand? Ce? Pot fi cele trei intrebari simple legate de felul in care ne raportam la haine. Am incercat sa raspundem la acest dvd si sa va oferim pimul episod din codul bunelor tinute. "Andreea si Roxana




marți, decembrie 14

CONCURS CADOU DE CRACIUN - Ultimul, dar primul Craciun!

Visele de iarna mustesc a amintire si dor. E un joc al Dumnezeului nostru, cu trupuri de adulti in suflete de copii. Facem slalom printre aripile lor, reusind sa ducem intr-un final visele spre cer si sa (ni) le implinim. Si se mai spune ca doar daca crezi in minuni, ele vor face parte din tine. Va rog sa hasurati tristetile si sa descoperiti frumusestea si nuanta atat de magica a ultimului Craciun.



” Deseori imi amintesc de vizitele la bunici. Bunicii mei, innobilati cu diploma onorifica pentru cei 50 de ani de casatorie credeau ca dragostea vine o singura data in viata si atunci e pentru totdeauna. La ei, cel putin, asa a fost. S-au cunoscut la promenadele de duminica organizate in sat, cand nici macar nu implinisera optsprezece ani si de atunci au ramas impreuna. Aproape o viata de om. Ziua trebaluiau in jurul casei impreuna, tarandu-si amintirile odata cu papucii de casa pufosi, vorbind despre singura nepoata si despre vreme, intr-o atmosfera uneori incremenita si dezmortita in zorii fiecarei dimineti de cafeaua la ibric pregatita de bunicul. Din cand in cand, radioul de la bucatarie rasuna a petrecere, iar vina si-o poarta melodia populara-slabiciunea amandurora. Aveau tabieturile lor induiosatoare, construite in jumatate de secol trait impreuna si nu le-ar schimba pentru nimic in lume. El inca ii spunea ca e cea mai frumoasa si desteapta femeie, iar ea, in schimb, il cicalea cu drag, pentru ca iar si-a murdarit hainele.
Ei au crezut mereu ca Dumnezeu iti harazeste pe cineva si mai departe depinde de tine. Ca odata ce ti-ai ales “crucea”, trebuie sa o porti pana la capat…
Mi-am petrecut primele mele sarbatori de Craciun din viata la bunici si efectiv nu pot alege. Toate au fost de… neuitat. Ii multumesc bunicului ca mi-a fost bunic. Si credeti-ma, nu exista multumire mai mare. Cu el am facut primii ingeri in zapada si el imi tragea sania ore in sir ca sa-mi smulga zambete. Cu el am invatat sa socotesc, la gura sobei si el m-a invatat sa-mi desenez in viata toata visele. Bunicul avea cel mai frumos suflet si l-am iertat ca mi-a fost Mos Craciun de cateva ori in viata. Nici acum nu stie ca banuiam eu ca nici Mosul nici el nu au cum sa aiba aceiasi bocanci. Ii multumesc insa, ca am avut copilarie. Ii mai multumesc ca nu a fost iarna pana la 20 de ani, in care sa nu am om de zapada in curte, chiar daca traseul vietii nu m-a purtat pe ulita copilariei mereu. Omul de zapada mereu insa, m-a asteptat… Bunicul m-a iubit intr-un fel cum numai el putea si ii intorc mereu in vise, multumirea si plecaciunile in ganduri. Ultimul Craciun cu el a fost cu!
tuica fiarta, ultimul taiat de porc si… pace. Nici nu stia ca va fi ultimul, insa eu stiam ca va fi pentru el primul din alta lume. Avusesem un vis. Se spune ca prin vis, credinta e rasplatita la nivelul cel mai inalt. Anul asta nu mai gasesc oameni de zapada, iar sania e obosita. Ingerii insa tot voi mai face in zapada. Pentru ca se spune ca ce inveti cand esti copil nu uiti niciodata. Craciunul meu de fapt, e Craciunul lui. Pentru bunicul, ce si-a purtat “crucea” in credinta lui nestirbita, acum capatul e cerul si …bunica. Bunica insa , (re)deschide capitolul “Amintiri” la fiecare revedere cu nepoata… iar bunicul ne inconjoara de simplitatea lui imbibata de dragoste, de acolo de Sus… Il simtim in fiecare impodobit de brad si in fiecare miros de scotisoara din vinul abia fiert… Cel mai important e ca il simtim in inimi. Sper doar ca si el acolo Sus, are pom de Craciun si multa zapada… ”



PS. Daca va regasiti macar in cateva randuri sau amintiri... dati un LIKE AICI... si ma veti ajuta sa si castig un zbor la PARIS!!!


Multumiri si o iarna la inaltime sa aveti...

luni, decembrie 13

Ultimul, dar primul Craciun




Particip la un concurs, CADOU DE CRACIUN... Va invit sa (re)traiti odata cu mine, povestea copilariei si a celui mai frumos Craciun. Daca va regasiti macar putin in povestea mea si in randuri, dand LIKE ma ajutati sa castig. Cat mai multe LIKE-uri si povestea va fi castigatoare. Multumiri si sarbatori la inaltime sa aveti!

POVESTEA O GASITI AICI...

vineri, decembrie 10

Coca in Tara Minunilor by Coca Zaboloteanu


Boema, plina de culoare si personalitate, e colectia toamna-iarna 2010-2011 a micutei Alice. Pantofii semnati Coca Zaboloteanu au cel mai comod calapod, ii gasesti intr-o mare varietate de modele si sunt 100% din piele. Cu siguranta se vor potrivi cu garderoba si personalitatea ta. La Coca iti poti alege calapodul dorit, combinatiile de culori si tocul care te inspira. Plus ca nu se demodeaza, deci ii vei putea purta si sezonul urmator fara nicio problema. De asta imi place sa spun ca e o a doua Tara a Minunilor atelierul ei. Modelele sunt perfecte si m-am indragostit iremediabil: pantofii masculini cu siret fistichiu, cizme cu toc multicolor, botinele camel ataaaat de frumoase... ar fi doar cateva. Talentul Cocai nici nu mi-as permite sa-l conturez prea mult: o fac prea bine pielea intoarsa, varietatea culorilor, talentul ei... si nu numai. O fiinta atat de delicata ca ea si cu asa mare talent, mai greu! Doamnelor si de ce nu, domnilor la showroom-ul din zona Eroilor, strada Dr. Staicovici 28 puteti gasi price model doriti. Preturile pornesc de la 300 ron. E de preferat ca doritoarele/doritorii sa sune inainte, pentru ca fiind un showroom, programul nu este unul de magazin. Ii place sa poata sta cu clientele, sa se consulte, si de aceea prefera sa vina singure sau insotite maxim de o prietena/un prieten. Alesul pantofilor e treaba serioasa, zice profesionistul din ea. O gasiti pe site-ul ei sau pe facebook.



























Nu m-am abtinut sa va arat si cateva din modelele mele preferate de pantofi… ! Nu-i asa ca-ti vine sa-i mananci?