Câmpulung Muscel. Orașul-Inimă al României.

 Când am ajuns în București prima oară, îmi știam numele și locul nașterii, culoarea inimii și credința. 

 Mă numeam Nițică și locuisem până mai acum în Câmpulung Muscel, eram fata-n roșu și credeam în Dumnezeul meu. 

 Acum, după câțiva ani, sunt la fel. Cu nume, loc al nașterii, cu roșu și Dumnezeu în inimă. 

 

 Am povestit însă Campulungul și în săli de sport și în săli de teatru, în locații de 5 stele ori în piețe, în școli ori pe stradă, în taxi ori în lift, în loja Operei ori în strana Bisericii, în case-zise fad vile, cu 3 etaje plus mansardă ori în corturi improvizate. 

 

 “A povesti” Campulungul înseamnă “a trai” Campulungul. 

 Iar “a trai” Campulungul înseamnă “a fi” Campulungul. 

  Nu pomenesc acum nici de istorie, mai precis de Prima capitală a Țării Românești,  nu pomenesc nici de prima tipografie din țara, nu pomenesc de “sfinti” ca Radu Gyr, Nicolae Steindhardt și Constantin Noica, care au “uns” cu credința fiecare colț nevăzut de Muscel, nu pomenesc de magistralii Tudori (Arghezi și Musatescu), nu pomenesc de Theodor Aman, Constantin Baraschi, Ion Negulici și drumurile neuitate de Nicolae Grigorescu, de marele Constantin Parhon ce-a revoluționat medicina, de “imperiul auto” ARO, de cel mai vestit pălărier Mageanu, de unicul bulevard ce se scuză mereu și fîn: “-Pardon” și de Mănăstirea Negru-Vodă cea de demult.

 Va pomenesc de ACASĂ, de liniștea de Rai din casa Bunicilor, de zâmbetul Mamei, de îmbrățișarea Tatălui, de diplomele din clasa I-VIII, toate cu Premiul I, de mâzgălelile mele savuroase, de când aveam 1 an, din Cartea de bucate, de Doamna învățătoare, de cărțile, casetele și diapozitivul cu povești, de prima căzătură si prima julitură, de primul meu 4, de prima iubire-implicit nedumerire/dezamăgire, de prima semnătura “Ioana Andreea Nițică” într-o publicație, de trupa de dans din liceu, de ziua în care-am împlinit 18 ani și de momentul plecării. 

 Și va-ntrebați de ce va tot spun de Câmpulung?!

Campulungul sunt EU. Și eu sunt CAMPULUNGUL. 

 

Nu există nicio altă diferență în afară de nume. Am în inima mea, Soarele cel mai neobosit, am cel mai înalt deal care atinge zilnic norii, am munții cei mai viteji, am bisericile cele mai frumoase și oameni care trăiesc, ci nu există.  

 Ce au în comun Campulungul și Arta? V-am “insirat” mai sus. 

 Pe virul vieții mele, către firul vieții voastre. Vise-mărgele, doruri-mărgele, tradiții-mărgele, credințe-mărgele, oameni-mărgele. 

 Primiti-le pe toate și înșirați-le de-al lungul inimii. Și lăsați-le acolo. Pentru totodeauna. 

 Ca un costum popular cu fir de aur, în culori de roșu și negru, lăsat moștenire de Străbunici, lucrat la război și neuitat în secolul XXI în miros de naftalina. 

 

 Ioana Andreea, 

 româncă musceleancă. 

Articol aparut in Revista Art Out 2013

Fotografii: Ioana Alexandra Bica