marți, ianuarie 31

Eu, FEMEIE. Sau TARANCA din Muscel





  

Despre FEMEILE-femei, numai de bine.

Si aici vorbesc si despre cele ce nu fac nimic si despre cele ce fac. Indiferent de situatie, ambele cazuri sunt fericite. Femeile care nu fac, nici nu vor face vreodata, femeile care fac, mereu vor face. Ecuatie simpla, ca viata unui barbat (adevarat).

Despre FEMEILE-altor femei, numai iubire.
Si aici vorbesc despre femeile care nici nu fac si nici nu vor sa faca. Sunt intr-un "lasa-ma sa te las vesnic", dar totodata intr-un "sper ca a observat toata lumea ca sunt cea mai buna." Ambele cazuri sunt invalide, ca viata unui barbat luat (sau agatat inca de fusta mamei).

Am avut Bunici eroine si am o Mama eroina. Si cand spun EROINA, nu ma abat de sensul real din DEX si anume cel de "femeie care se distinge prin curaj, vitejie si abnegatie in diverse imprejurari."
(Si acum fie vorba-ntre noi:
-Ati mai vazut de la bunicile si mama voastra, incoace, EROINE? Eu, nu.)

Doamna Chiajna, doamna Elina, Ana Ipatescu, Regina Elisabeta, Ecaterina Teodoroiu, Regina Maria, Elena Lupescu, sunt femei care-ar trebui sa se regaseasca in fiecare din noi. Nu din dorinta unui aer desuet ori nobil, ci pur si simplu din dorinta de A VREA, A PUTEA, A FACE. Cele 3 verbe, o eroina le poarta odata cu sangele ce-i mangaie inima, cu ochii ce-i mangaie dragostea, cu mainile ce-i scriu istorie.
Ar trebui sa vrem ca fiecare in parte, sa purtam in noi, parte din ele. Fiindca ele sunt trecut, iar noi prezent si viitor. Si fiindca prezentul si viitorul nu ar fi fost aici fara existenta unui trecut.


FEMEILE-altor femei, de care va vorbeam mai sus, vor totul. Altminteri nu le-nteleg indrazneala hotiei orisicarei identitati iesite-n parcursul lor uman. Ele nu vor, nu pot, nu fac. Desi ele-ar sustine cu taria unei eroine contrariul.

Ele traiesc pentru altii. Ele iubesc pentru altii. Ele pasesc pentru altii.
Femeile-altor femei nu sunt decat ALTE FEMEI.
Femei care ce-i drept, in viata de zi cu zi sunt femei, sotii, mame.
Femeile-altor femei, nu sunt decat oglinda femeilor de pretutindeni.

As trage linie si le-as zgudui inima pret de cateva secunde, minute, ore, zile, luni sau ani.
Le-as cumpara oglinzi mici, mijlocii si mari, de diverse forme si dimensiuni.
Le-as aseza in fata LOR si le-as lasa pana cand oglinzile-ar disparea fiindca s-ar plictisi de ele. Atunci, FEMEILE-altor femei si-ar da seama ca nu sunt NIMIC. Nici macar ele insele nu mai sunt. Dintr-atata imprumut si mimetism, au ajuns sa fie NIMIC.


Nu dau verdicte, insa stiu ca exista. Exista FEMEI-HOATE.
Iubirea salveaza. Ura distruge.


Femeile-altor femei trebuiesc iubite. Pentru ele ar fi ceva nou si plin de sens. Fiindca ele de fapt asta-si doresc. In tumultul dorintelor lor, finele si-l stiu: ISI DORESC IUBIRE.

Am intalnit femei-hoate. Initial repulsia a jucat de fiecare data rolul iubirii. Nu mai eram EU. Pana am gandit ca ele, in nimicnicia lor, vor ceea ce vrem cu totii: I.U.B.I.R.E.
Le dau voie sa-mi fure V.I.A.T.A., P.R.I.E.T.E.N.I.I., I.U.B.I.R.I.L.E, C.U.V.I.N.T.E.L.E, S.T.I.L.U.L, I.N.I.M.A. Insa pe deasupra le iubesc. Caci sunt atat de goale… Si stiu cata nevoie au sa fie CINEVA. Le-as iubi si mai mult daca acel CINEVA n-as fi eu, ci ele insele.

Hoatelor, va iubesc!



P.S. Ma intreb. Daca as fi fost o taranca din Muscel pictata de Grigorescu, ce mi-ar fi furat intai: basmaua alba, margelele sau inima curata? 

vineri, ianuarie 27

BUNICILE de-atunci, NEPOATELE de-acum




Nu va vorbesc acum despre vremuri, ci despre omul vremurilor.


Si am ales pentru inceput FEMEIA.


Exista fara indoiala bunici si bunici, cum deopotriva exista fara indoiala nepoate si nepoate. Primele mustesc a intelepciune, cele din urma a curaj, dorinta, ambitie.

Nepoatele n-ar fi fost nepoate fara bunici, cum bunicile n-ar fi fost bunici fara nepoate.

Sa spunem ca aici ar fi punctul de legatura-echilibru, actual-constant, intre trecut si viitor.

Prezentul insa, e VIU, atat prin bunici, atat prin nepoate.


Asemanari putine, desosebiri multe.

As incepe cu trezitul de dimineata, pe care ce-i drept majoritatea nepoatelor il suduie. Ori ca muzica din club a fost intr-atat de cool incat nu i-a rezistat, ori ca paharul de vin baut s-a transformat la cina intr-o sticla bauta in intregime, ori ca plimbarea in parc s-a finalizat cu after party.

Ei bine, bunicile in schimb, la 20+ de ani, isi incepeau diminetile cand inca nici soarele nu se trezea, cand nici ceasul-care trebuia zilnic intors, nu suna. Nu cunosteau verbul A (SE) VAITA, cat il cunosteau de bine pe cel A (NU) RENUNTA. Aveau ori gospodarii de sustinut intr-un alfabet continuu parca, de la A la Z, ori deja primul copil de crescut/ingrijit, ori serviciu costisitor, in 3 schimburi, daca locuiau in oras.


Apoi continui cu to-do list-ul nepoatelor, care include de la ritualul integral al diminetii pana la shopping-ul de cu seara. Ele au uitat de apa, ca doar deh, o au pe cea termala la tub, au uitat de sapun, ca deh, au gel-spuma-demachiant, au uitat de Nivea sau Crema de Galbenele, Doina sau mierea, ca deh, ele au dermatocosmetice, caviar si ulei de argan.

Nepoatele isi bifeaza programarile frecvente la saloanele de infrumusetare si solar. Bunicile, in timp ce faceau prajituri, tineau si cate un albus batut spuma pe ten-caci din strabuni stiu ca fac bine si, bunicile, pe timp de vara, la risipitul fanului, cu furca in mana, nu cu ochelarii contra radiatiilor UVA, isi hidratau pielea sanatos, la soare natural.


Mai sunt multe de zis, ca de exemplu transformarea nepoatelor in fake absolut, incepand cu gene false, unghii false, botox si silicon.

Bunicile aveau grija de gene cu vestitul ulei de ricin si la zile de sarbatoare, daca si atunci, le bibileau cu putin carbune negru special.


Nepoatele au extensii, par vopsit.

Bunicile au fost inmiit mai frumoase cu parul spalat cu sampon de urzica ori sapun de casa si, clatit cu apa cu otel ori fiertura de frunze de nuc, impletit apoi in cele mai unice moduri si forme.


Nepoatele-si spala vasele la masina de spalat vase, tot cum fac si cu rufele.

Bunicile au rezistat si cu cenusa sub unghii in timp ce frecau cratitele si cu pietrele de rau ce le brazdau mainile, in timp ce spalau.


Nepoatele mananca fast-food, ori la restaurante celebre.

Bunicile poate nu mancau deloc, daca aveau 2-3 copii la masa si un sot muncit, de hranit.


Nepoatele aproape ca nu mai poarta nici chiloti.

Bunicile aveau si cate trei randuri de fote si ii, sa le tina Dumnezeu sanatoase, ca sa faca copii sanatosi.



Bunica EROINA, nepoata DE VINA!



Cu umor fin, insa recunosc cu oarecare ciuda, am scris cele de mai sus.

Nu din fandoseala vremurilor, in care vezi-Doamne, ne-am super-modernizat. Nu.


Am scris cele de mai sus, nu cu dorinte de reintoarceri la trecut, ci de reintoarceri la VALORI. Am avut langa noi valori, care ne-au crescut si ne-au numarat pasii si bataile inimii. E pacat sa ne cosmetizam inima si trupul la extrem, devenind din om, robot.


Puteam foarte bine sa scriu despre nepoatele care studiaza, se respecta, iubesc-se iubesc, au in plan o familie si o cariera. Nu am scris despre ele, fiindca ele deja-si stiu locul si scopul.

Am scris insa, pentru toate nepoatele ale caror BUNCI SUNT EROINE. Si pentru nepoatele care vor la randul lor sa ajunga EROINE.

miercuri, ianuarie 25

FERICIREA E ALBA




Un cor de fulgi de zapada mi-au trezit dimineata in cantul lor:

-Fericirea e alba! FERICIREA E ALBA!


Atunci eu, cu inima usor ragusita, cu toata puterea si forta terestra de om, din rasputeri am vrut a ma ridica la nivelul lor in strigatul bucuriei.

Mi-am invelit inima de zor, i-am pus iubire de jur imprejur si-am acoperit-o zdravan in final cu ochii verzi cei fericiti si curiosi.

Mi-am tinut respiratia pret de cateva secunde, tot din fericirea prea mare a firii, ca la urmatorul suflu sa respir tot anotimpul. Tot. Pe de-a-ntregul.

Ma pregatesc sa scot inima la aer, afara, cu toate riscurile lumii asteia de pe Pamant. O invat sa nu se sperie de raceala fulgilor albi, desi, mici, caci in curajul caderii lor, nu lasa Pamantului decat vesnicie.


Credula, inima, a scos intai nasul, apoi buzele deja umede, apoi parul lung si-n cele din urma mainile. Brusc o vad cu mainile spre Cer si-o-ntreb:


-Dar nu aduni zapada? N-o aduni de jos?


Niciodata inima nu-mi raspunde cu vorbe, cum o facem noi oamenii.

V-am mai spus asta?

Da, nu raspunde, se scutura toata, ramane alba-ferice si, isi impreuneaza mainile ca-ntr-o rugaciune. Atunci eu raman fara suflare si, inteleg totul.


Brusc, dar nu nefiresc, unesc si eu podurile palmelor si fac pod catre Cer. E un soi de entuziasm si necunoastere parca, caci niciodata nu stii ce vine de acolo de Sus.

Cu degetele jucause apoi o vad vorbindu-le fulgilor. Cu spranceana ridicata si cu deja cunoscutul meu zambet tamp, parca reinvat un nou alfabet. Alfabetul iubirii.


Stiu ca inima de fiecare data suprinde omul cu ceva nemaivazut, nemaintalnit, nemaifacut.


Tot aerul imi misca trupul si ma departeaza si ma aproprie frenetic-intentionat de inima. Ea de fiecare data arunca cu rasete si iar intinde mainile spre Cer.


Ametim in albul alb si tot curajos ne rugam iernii, Cerului si Lui:


-Fericire alba, vreau o IUBIRE ALBA!



Cu zambet usor disparut, inchidem geamul inimii, lasand loc de o noua deschidere intre Cer si Pamant. Nu lasam caldura sa topeasca drumul rugii si, poate in gand, de ce nu, o repetam doar-doar s-o adeveri:


-Fericire alba, vreau o IUBIRE ALBA!


-Fericire alba, vreau o IUBIRE ALBA!


-Fericire alba, vreau…

luni, ianuarie 23

GET INSPIRED.TV




Nu am apucat inca sa va vorbesc inca, despre proiectul de suflet al Taniei Tita, om drag si prietena draga, inceput la finele anul ce tocmai a trecut.

Ei bine, e un proiect cu si pentru oameni FRUMOSI, SANATOSI, FERICITI.

Am primit cu inima deschisa colaborarea cu GET INSPIRED, asadar articolele mele le veti gasi in rubrica de LIFESTYLE si FASHION.

Momentan, va vorbesc tot despre DRAGOSTE si IARNA, cu riscul ca nu, nu va plictisesc, ci va aduc in lumea noastra, a vesniciei firii si a inimii.


Cu drag,


Tania Tita si Ioana Andreea Nitica






Dragostea(se)pregateste(de)prima zapada?


Mana mea deseneaza pe geamul aburit, primul mesaj al inimii catre cer.

Din cer, scrisul nu se vede invers, ci cum nu se poate mai clar, direct mesajul ajung spre inima Lui. Sa desenam, deci.

Varful inimii, inmuiat in gandul daruirii, deseneaza in scris primul cuvant: DRAGOSTE(A).

Zambesc tamp si parca ma rusinez, ca un copil ce-n preajma parintilor aude vorbindu-se a …tot ce-nseamna dragoste.

Ridic ochii mari si verzi, deloc inghetati de frigul oamenilor-ce uneori confunda gerul cu sufletul si iau gratuit rolul gerului-nu al omului, in serios.

De-asta data, ma ridic pe varfuri si scriu caligrafic-parca mai caligrafic scriu de Sus: (SE) PREGATESTE.

Parca cu un zambet si mai tamp, indraznesc sa scrasnesc chiar un raset usor. Caci numai inima mea stie cel mai bine gandurile ascunse ale copilului din mine.

Imi trec mana prin par, suflu in causul palmelor-parca am luat in mine recele geamului partas la destainuire, inchid ochii si vizualizez tot ce inseamna pentru mine ultima data si scriu: (DE) PRIMA.

Am tras aer in piept, altminteri parca ma sufoca greul unei destainuri, scrise direct pe inima de geam, de catre o inima de om-copil.

Un ultim zambet lumineaza geamul si desi caldura casei si a inimii ma indeamna la vise (noi), eu scriu: ZAPADA.

Am intors spatele geamului ca si cand i-as fi spus: -Ei bine, acu-mi stii secretul. Ce altceva mai vrei sa stii?

Aud o voce mai calda ca inima oricui de pe Pamant. Parca m-as speria, dar mai bine tac.

-Copilule, ce vrei anul asta de Craciun?

Inghit in sec ultima bucata din turta mea dulce stropita cu mult rosu si, cu inima batand in mii si mii de parti si mii de feluri, raspund:

-Vreau un Craciun! Doar un Craciun!

Ningea cu fulgi noi, mici incat sa-i pot transforma eu ca prin minune intr-unii mari.

Ningea peste parul meu negru.

Ningea peste ochii mei verzi.

Ningea peste mana ce-a scris mai devreme pe un simplu geam.

Ningea peste inima.

Eu eram prima zapada.

Oare, dragostea (se) pregateste (de) prima zapada?

Ioana Andreea Nitica



Articol aparut pe GET INSPIRED.TV

marți, ianuarie 17

DRAGOSTEA sau ...IARNA INIMII




DRAGOSTEA e precum zapada. Solida, cu fulgi albi, cazuta din Cer.


Asta ca si prima definitie pentru cei carora verbul A CADEA nu are de-a face cu A IUBI. Insa ei bine, caderea intre Cer si Pamant, ia forma injumatatita si odata asezata, la o intelegere personala cu Soarele, dainuie cel putin o luna.

Cu dragostea intelegerea sta tot cam la fel. Initial pare solida, cu fulgi albi, cazuta din Cer. Dragostea insa, in caderea spre Pamant, uneori, se confunda in ger si dispare. Ori nu s-a inteles cu Soarele la fel de bine cum a facut-o zapada, ori purta numele oricarui alt sentiment mai putin cel despre care vorbim acum.


La inceput e rece. Rece, de-ngheata si Cerul in bucuria lui de-a ne darui minunea asteptarii. Pana la urma, si dragostea o astepti.

Mai apoi, in aer se lasa o liniste si pret de cateva ore, zile, de ce nu luni, transforma. Atunci tot ce sulfa stie ca urmeaza marea cadere de fulgi. Si dragostea, nu e confundata la inceput cu indragostirea? E, tot cam asa e si cu Cerul.

Intr-un final, brusc, poate chiar neasteptat, fulgi albi cad si se depun, ori pe Pamant ori pe Inima si, frigul dispare iar fericirea ia locul linistii.

Pamantului apoi, nici nu ii mai pasa de mica-mare durere a Cerului.


Tmpul trece. Sunt zile cand ninge atat de fin, la primele saruturi. Sunt zile cand ninsoarea isi ia un timp al sau si ninge exact atat cat Pamantului, respectiv omului, sa i se faca dor.

Sunt zile cand ninsoarea ia forme suparate, de nerecunoscut si nu mai seamana nici pe departe a fulgi albi, ci a nemultumiri inghetate sub forma de stele. Sunt zile cand ninge atat de tare, incat e imposibil ca Pamantul sa mai vada Cerul ori indragostitii sa se mai priveasca in tihna, asa ca isi unesc trupurile frenetic, repetitiv. Sunt zile cand nu mai ninge. Atunci si Pamantului si omului, i se recunoaste in ochi tristetea. Tristetea de a nu mai avea cine sa ii acopere de frig in noptile reci si tristetea de a nu mai avea cine-i iubi fara-ncetare.


Nu spun ca DRAGOSTEA dureaza cat un anotimp, 3 luni sau o iarna, ori mai putin.


Spun ca ceea ce de multe ori omul o numeste DRAGOSTE, e doar o minciuna frumoasa a Cerului. Omul o crede si spera, macar anul asta, sa tina zapada si-n rost de primavara.

Pana acum, nimeni nu mi-a spus ca zapada i-a dainuit Inima de fulgi, luni intregi de zile sau pret de mai multe anotimpuri.

Ori rivalitatea intre Cer si Pamant niciodata nu va avea drepturi depline, ori, omul n-a-nvatat cum sa ninga, cum sa se astearna si cum sa nu se topeasca.


E iarna inca. Poate-om invata. Si poate-om si iubi.


DRAGOSTEA E PRECUM ZAPADA. Din inceputul alb ia forma unui intuneric terestru, de noroi si mocirla. Poate e un firesc al Cerului si-al omului.

De a iubi si de a pleca tocmai atunci cand iubeste mai mult.

Sa fie dorul unei noi ninsori, motivul?

duminică, ianuarie 15

Nu aduce anul, ce vrea... INIMA




Femeia mereu se-ntreaba. Daca ar inceta s-o mai faca, atunci sigur s-ar numi barbat.

Femeia insa, mereu se-ntreaba mai mult decat ti-ar lua tie, ca barbat, sa pui semnul intrebarii la sfarsitul unei fraze. Ei bine, barbatului treaba cu punctuatia nu prea-i place.


V-am mai povestit eu anul trecut despre barbat si punctuatie. Anul a trecut, altul nou i-a luat locul si barbatii au ramas la fel.

Niciodata n-am inteles femeile care seara spun TE IUBESC si a doua zi in timp ce el isi citeste ziarul preferat in timp ce sta la toaleta, ea, ca o vulpe fara coada, ii descoase buzunarele, eventual ii dezansambleaza si telefonul, poate poate, o gasi ceva.

Ori c-am fost crescuta cu TE IUBESC seara si atat, fara restul ansamblului marital amintit mai sus, ori ca si eu la randu-mi m-am limitat la verbul A IUBI, fara a-i atribui verbe ca A (TE) CONTROLA, A (TE) URMARI, A (TE) SUSPECTA.


O femeia care iubeste, stie daca e iubita.


( Despre femeile care iubesc cu orice altceva decat cu inima, nu vorbesc. Ele sunt doar etichete ce se duc ori la prima spalare, ori care stau (a)lipite-parca fortat, ori de cate-o talpa (a inimii), ori de cate-un raft (de gand). )

Femeia care iubeste, isi invata inima ca barbatului ii place matematica, nu gramatica, chiar daca ele doua ca si discipline rimeaza si, ca barbatului ii place masa de bucatarie tot la fel cum ii place si locul de sub dus, doar fiindca esti tu acolo si e de ajuns. (Daca as paria ca o femeie sigur ar pune o alta intrebare chiar in momentul acesta, gen: "-Da unde-i romantismul?", sigur as castiga.)


Barbatii nu se schimba. Atunci s-o faca femeile.

Atunci barbatii vor iubi cu adevarat femeile, nu doar parti ale lor.

Caci acum fie vorba-ntre noi, o femeie ori o iubesti de la primul fir de par vazut nelalocul lui pana la buzele ce inca le simti pe corpul tau, chiar daca ea te-a sarutat tocmai acum o saptamana.


Cand femeile se vor opri din imitat (ALTE FEMEI, ce-n comparatie cu ele isi merita statutul de femei), din implorat (iubire, cu pretul unei nopti de sex de la prima intalnire, doar doar el o accepta sa-i stea alaturi, maxim o luna), din vaitat, din lamentat, BARBATII le vor iubi.


Pentru ochii care ii privesc si atat, nu pentru ochii ce-ncruntati asteapta explicatii.

Pentru parul care ii asteapta mana lui sa-l descurce, iubindu-l, nu pentru firele ce isi primesc acuza cum ca au cazut gratie lipsei lui de interes.

Pentru buzele care mai si tac, nu doar cicaclesc.

Pentru trupul ei care ii e carte de vizita, nu pentru scuza ca nu are timp sa practice un sport.

Pentru sanii ei care asteapta atentia lui si nu-i arata ostentativ intregului public care are rol de barbat,

Pentru picioarele ei inalte, subtiri si fine care-l fac atat de mandru cand ea poarta tocuri si atat, nu pentru felul cum il cuprind pe el neaparat in momente cheie.

Pentru mainile ei care ating-iubind, nu pentru modul cum gesticuleaza momentele de criza.

Pentru INIMA ei.


De ce oare nu mai stiu femeile ca barbatii se uita si catre inima lor, nu stiu.


Stiu insa ca de cate ori sunt iubita, iubesc. Cu ochii, cu parul, cu buzele, cu trupul, cu sanii, cu picioarele, cu mainile, cu inima.

Caci o femeie nu poate sa se simta intregita decata daca iubeste si e iubita pe de-a-ntregul.


Si mai stiu ca, de fiecare data cand iubesc, IUBESC pentru toate femeile ce nu-ndraznesc sa iubeasca si atat si, se poticnesc pe drumuri inexistente in drumul spre barbatul de langa ele.

Da, barbatului ii place simplitatea. Nu simplitatea complicata de femeie.


La urma urmei, nu aduce anul ce vrea inima, dar aduce anul ce-i trebuie inimii.


Despre DRAGOSTE, numai de bine.

P.S. Cand e facuta cu lumina aprinsa.


Pictura: Jack Vettriano

miercuri, ianuarie 11

ART OUT. NR. 10, VISUL UNEI NOPTI DE IARNA





Pentru cititorii mei destepti, spun un LA MULTI ANI si un AN LUMINAT!

Va las sa cititi asa cum v-am obijnuit si va las sa ...visati.

Nr 10 ART OUT, sub numele VISUL UNEI NOPTI DE IARNA, are pregatita pana si ...ninsoarea mult asteptata de noi toti.

Ma gasiti in paginile rubricii 3X3 Expo, o rubrica pe care o iubesc de-a dreptul, o rubrica ce va ajuta sa ajungeti la cele mai importante expozitii ale lunii desi poate nu aveti timp. In paginile 12-14, alaturi de cei doi colegi, intr-o recenzie... cu un suflu nou.

Multumesc intregii echipe redactionale si le urez UN AN INSPIRAT!


Articolul VIS DE IARNA, il gasiti la pagina 17 sau mai jos:






Vis de iarnă



Până și calul cu patru picioare tot se poticnește. Încep cu finalul ca să aflați începutul.

Era odată ca niciodată, o întindere mare, nefiresc de mare. Sub cerul liber și complicat. Avea felurite paie, pietrișuri, bolovanei, alte paie și mai mari și altele ușor tăioase. Da! Dacă nu erai atent, toate astea, îți tăiau visele fără să te întrebe. Sau dacă nu mergeai "încălțat", rănile se adânceau pe măsură ce pașii tăi pășeau în necunocut.

De-aia l-am implorat pe Dumnezeu Atotputernic să primesc de Crăciunul asta potcoave noi. Hmm. Mi le imaginam din oțel. Dure și flexibile ca mine. Mai simt uneori nevoia, recunosc, să strivesc în jur trufia. Să mă apropii de ea, să-i simt teama enormă de moarte, inima să se dezlipească de piept, iar ca o umbră, copita mea să se apropie de ea ca într-un joc de șah. Calul schimbă culoarea câmpului și îl transformă printr-o vrajă permisă din fad în "plin de culoare", iar prin mutări repetitive, mută trufia din lumea asta, în lumea de dincolo. Atunci simt un extaz, o forță inexplicabil de rece. Pentru moment, nu mă recunosc. Îmi aduc aminte repede, că și caii vor să schimbe lumea. De-aia au șaua pusă să-i plimbe mereu pe cei ce răsplătesc iubirea. Nu cu paiele și biciul, ci cu zahăr cubic.

E legea lor nescrisă. Pentru că și ei știu să iubească, deși știu că nu mă credeți.

Se făcea că văd doar în față și lateralele mi se păr străine, se făcea că îmi adorm seara visele din picioare și că sunt un fel de suflet împietrit. Darămite să încep să va povestesc că și caii se îndrăgostesc. Aș transforma povestea într-un Romeo și Julieta autohton și nu v-ați încadra în peisagistică.

Mă rezum doar să va spun că iubirea e oriunde, oricum, oricând. Iubirea vrea să schimbe doar însăși iubirea. Nu se macină la râșniță sentimentală și tăioasă, doar la moara de inimi deschise. Se adăpa din orișice izvoare statoare și se hrănește constant cu iubire. Cu toții iubim. Alipit și nemărginit.

Până și noi caii.

Crede-mă pe cuvânt, că și eu îmi pierd capul din dragoste cum ți-l pierzi și tu, umanule. Și nu-s cu nimic mai prejos decât ține. Firește, tu nu înțelegi legea asta a compensației spirituale. Dar Dumnezeu Atotputernic nu a fost egoist. Stancosul decor nu mă lasă să văd dimineață prea bine cerul.

Însă, deh, pe toate nu mi le putea da. Mi-a dat iubirea. Face cât toate cerurile lărgii zări. Din stâncile din spatele casei, visele sunt stătătoare, dar plutesc. Odată cu vântul. Poate, poate, ajung la El și mi le unește că într-un tricotaj stilizat și din negre și lungi, mi le face reale: albe transparente și cu un contur perfect. Trebuie să mă mulțumesc cu picioarele.

Dumnezeu încă se mai gândește la cadoul meu de Crăciun. Dacă să mi-l pună din nou sub brad sau să mi-l doresc și mai tare pentru anul ce urmează.