Nicolae Grigorescu, roman. Roman viu.

A ZUGRAVI=definitia (re)inventata (de suflu romanesc) grigorescian

L-am cunoscut acum caţiva ani buni, din vina mamei si a gustului ei fin pentru artă si, ii multumesc excesiv pentru darul abia acum deslusit.

Nu mă gandeam să-mi surada norocul, insă intr-o suflare tarzie de august, insăsi Grigorescu mă invita la o cească de iasomie si o monografie amplă a celor peste 4000 de lucrări ale sale. Imi amintesc si acum momentul cand i-am spus: " -Bun venit in casa mea, domnule! Iertati-mi deranjul gandului, insă e pictat proaspăt. Luati loc… "

Seara am vesnicit-o. Mi-a povestit cum a trecut prin orasul inimii mele-Campulung Muscel, iar cuvintele i-au fost atat de mari, incat din cand in cand atingeam cerul. Nu m-am temut, banuiam că ne vor apuca zorii de manecă…

Nu ma gandeam sa-mi surada (iar) norocul, insa intr-o suflare proaspata de octombrie, m-am trezit ametita de un zgomot. Picura toamna din pensula lui Grigorescu. Ma-ntreb in gand daca el picteaza cum eu scriu si, pe nerasuflate, ma trezesc cu raspuns: " -Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet. "

De data asta, iata ca m-am autoinvitat in casa lui temporara, de la Cotroceni, pastrand traditia iasomiei din ceasca si, am vorbit inafara de iubirea neclintita fata de Romania, despre „Despre trăinicia lucrurilor pământeşti“.

Nu ezit, amestecandu-mi singura rosul inimii si albul sufletului, sa-mi transpun in roz pal, emotia pe chip, marturisind ca Taranca din Muscel, mi-as fi dorit sa(-i) fiu chiar eu.

Militant pentru onoarea de a te naste taran-in Romania, pentru curajul de a-ti privi cerul si pe timp de razboi si pe timp de pace, pentru dragostea fara cusur a tot ce-nseamna Cruce-biserica, pictura religioasa, credinta, pentru fidelitatea omului in fata naturii-cu oameni si locuri, pentru tot ce-nseamna traditie, e Nicolae Grigorescu.

Pentru ca insasi mi-a marturisit ca inainte de a fi un nume a fost om.

Adaug (fara sa m-auda), ca a fost sufletul poporului nostru, ce si-a descarcat prinosul fericirii sale in natura si oameni. Si uite asa am descoperit si punctul comun dintre noi doi. Si repet aproape zilnic, odata cu inima lui: " -Ma voi sili cu toata staruinta pe cat putinele mele mijloace imi vor permite, sa fiu slabul lor interpret…", facand referire directa la subiectele de studii ce ne-ar clasa ca popor in "galeria mintii" oricarui loc din lume.

Cu dragostea sa fierbinte, ma ia de brate si agale, cu ochii imi vorbeste despre pictura si trainicia ei.

Ne purtam pasii printre "Capite" si recunosc ca nicicand nu am vazut mai marcanta uniunea fictiva mama-fiica sub cer roz-lila, sub forma unor maldare de fan. Ajungem la "Biserica din sat" de-un perfect ce sigur doar in cartile de rugaciuni exista si, ne oprim apoi in "Pridvorul Manastirii Sinaia", atinsi de rosu-in flori si frunze, sub cer si pamant alb, adica sub iubire.

Ii iubesc cerul crapat grigorescian, alb-crapat de doruri si regasiri, din fiecare "Peisaj", ii iubesc verdele de Rai si Pamant.

Se vede in apropiere un "Cap de fata", alba la trup si in port, imbujorata de curatenia ei, agelica c-un par balai si buze de catifea. O alta "Pe ganduri", cu stropi de vis aruncati peste pielea ei alba, cu par dulce, poarta culoarea inimii in margelele si betele ei rosii.

Ii descopar simtul fin psihologic aruncat din varf arcuit, dar lin de pensula, pe fiecare chip ajutat sa fie vesnic, peste panza si vremuri.

La intoarcere dam de acelasi cer, alb absolut, de aceeasi regasire in nuanta pale de roz a pamantului redefinit sub puterea unei culori pe atat de fine, dar atat de puternice ca sens-consens.

Pe masa e un "Cos cu fructe" ce-si pastreaza inca alumina zilei pe el, in ciuda noptii.
Imi plec capul in fata lui, "Atacul de la Smardan", findca-i ferm, cu tuse riguroase si nu ma pot abtine sa intreb cum poti picta ceva identic cu realitatea, chiar daca nu i-ai fost partas. Raspunsul il aud soptind, cum ii e artistului felul: " -Numai dupa ce ai cunoscut bine an intregi un om, ii poti face portretul intr-un ceas, (fata mea)!
 Si uite cum, (din nou), simplitatea neobijnuita uneori si modestia, ma amutesc.

Las povestea unica a unui "Car cu boi", spre sfarsitul intalnirii si deja se simte o liniste stranie si parca doar respiratia greoaie si pasii apasati ai boilor se mai aude.

Pamantul rozaliu ascunde adevarul si norii rupti din pensula ascund dragostea marelui zugrav, Grigorescu. Pentru ca altul mai priceput ca el nu-i.
Fara sa mai intreb, singura-mi ofer raspunsul la intrebarea: " -De ce atata alb in lucrarile sale? "

Un sicriu, un car si un mormant modest a fost trio-ul ce i-a definit ultima suflare inainte de "Intoarcerea la balci. " 

Si fiindca cred ca balciul i-a fost rasplatit intreaga viata prin puterea si expunerea lui sub semn de culoare, lucrarea i-a ramas neterminata.

Iasomia a ramas nebauta, nu din intentia unei revederi, ci din trainicia pamantului ce el ne ia, el ne adapa.

Si arta ramane a doua apa a vietuirii noastre, oameni uzi si neudati.

" -Domnule, cum sa va multumesc?"

" -Iubeste-ti poporul, (fata mea)! Iubeste-l!"










Ioana Andreea Nitica






Articol aparut in numarul 8 al REVISTEI ART OUT.