vineri, decembrie 23

Ultimul, dar primul Craciun




(E al doilea an fara Bunicul... Insa de cand imi e Inger, apare mereu...
Azi, odata cu pomul... ce urma a fi impodobit.)



Visele de iarna mustesc a amintire si dor. E un joc al Dumnezeului nostru, cu trupuri de adulti in suflete de copii. Facem slalom printre aripile lor, reusind sa ducem intr-un final visele spre cer si sa (ni) le implinim. Si se mai spune ca doar daca crezi in minuni, ele vor face parte din tine. Va rog sa hasurati tristetile si sa descoperiti frumusestea si nuanta atat de magica a ultimului Craciun.


”Deseori imi amintesc de vizitele la bunici. Bunicii mei, innobilati cu diploma onorifica pentru cei 50 de ani de casatorie credeau ca dragostea vine o singura data in viata si atunci e pentru totdeauna. La ei, cel putin, asa a fost. S-au cunoscut la promenadele de duminica organizate in sat, cand nici macar nu implinisera optsprezece ani si de atunci au ramas impreuna. Aproape o viata de om.

Ziua trebaluiau in jurul casei impreuna, tarandu-si amintirile odata cu papucii de casa pufosi, vorbind despre singura nepoata si despre vreme, intr-o atmosfera uneori incremenita si dezmortita in zorii fiecarei dimineti de cafeaua la ibric pregatita de bunicul. Din cand in cand, radioul de la bucatarie rasuna a petrecere, iar vina si-o poarta melodia populara-slabiciunea amandurora.

Aveau tabieturile lor induiosatoare, construite in jumatate de secol trait impreuna si nu le-ar schimba pentru nimic in lume. El inca ii spunea ca e cea mai frumoasa si desteapta femeie, iar ea, in schimb, il cicalea cu drag, pentru ca iar si-a murdarit hainele.
Ei au crezut mereu ca Dumnezeu iti harazeste pe cineva si mai departe depinde de tine. Ca odata ce ti-ai ales “crucea”, trebuie sa o porti pana la capat…

Mi-am petrecut primele mele sarbatori de Craciun din viata la bunici si efectiv nu pot alege. Toate au fost de… neuitat. Ii multumesc bunicului ca mi-a fost bunic. Si credeti-ma, nu exista multumire mai mare. Cu el am facut primii ingeri in zapada si el imi tragea sania ore in sir ca sa-mi smulga zambete. Cu el am invatat sa socotesc, la gura sobei si el m-a invatat sa-mi desenez in viata toata visele.

Bunicul avea cel mai frumos suflet si l-am iertat ca mi-a fost Mos Craciun de cateva ori in viata. Nici acum nu stie ca banuiam eu ca nici Mosul nici el nu au cum sa aiba aceiasi bocanci. Ii multumesc insa, ca am avut copilarie. Ii mai multumesc ca nu a fost iarna pana la 20 de ani, in care sa nu am om de zapada in curte, chiar daca traseul vietii nu m-a purtat pe ulita copilariei mereu. Omul de zapada mereu insa, m-a asteptat…

Bunicul m-a iubit intr-un fel cum numai el putea si ii intorc mereu in vise, multumirea si plecaciunile in ganduri. Ultimul Craciun cu el a fost cu tuica fiarta, ultimul taiat de porc si… pace. Nici nu stia ca va fi ultimul, insa eu stiam ca va fi pentru el primul din alta lume. Avusesem un vis. Se spune ca prin vis, credinta e rasplatita la nivelul cel mai inalt. Anul asta nu mai gasesc oameni de zapada, iar sania e obosita. Ingerii insa tot voi mai face in zapada. Pentru ca se spune ca ce inveti cand esti copil nu uiti niciodata.

Craciunul meu de fapt, e Craciunul lui. Pentru bunicul, ce si-a purtat “crucea” in credinta lui nestirbita, acum capatul e cerul si …bunica. Bunica insa , (re)deschide capitolul “Amintiri” la fiecare revedere cu nepoata… iar bunicul ne inconjoara de simplitatea lui imbibata de dragoste, de acolo de Sus…
Il simtim in fiecare impodobit de brad si in fiecare miros de scotisoara din vinul abia fiert… Cel mai important e ca il simtim in inimi. Sper doar ca si el acolo Sus, are pom de Craciun si multa zapada… ”



2 comentarii:

paul_dreamer92 spunea...

Scrii foarte frumos si se vede ca fiecare cuvant vine din inima, pentru asta, te respect foarte mult. Mi-ar face o mare placere sa mai putem vorbi daca vei avea timp. Iti doresc niste sarbatori binecuvantate si pace in suflet

Ioana N spunea...

@Paul, multumiri!

In dreapta, ma gasesti pe pagina de Facebook a blogului!

Te astept!