Până și calul cu patru picioare tot se poticnește. Încep cu finalul ca să aflați începutul.
Era odată ca niciodată, o întindere mare, nefiresc de mare. Sub cerul liber și complicat. Avea felurite paie, pietrișuri, bolovanei, alte paie și mai mari și altele ușor tăioase. Da! Dacă nu erai atent, toate astea, îți tăiau visele fără să te întrebe. Sau dacă nu mergeai "încălțat", rănile se adânceau pe măsură ce pașii tăi pășeau în necunocut.
De-aia l-am implorat pe Dumnezeu Atotputernic să primesc de Crăciunul asta potcoave noi. Hmm. Mi le imaginam din oțel. Dure și flexibile ca mine. Mai simt uneori nevoia, recunosc, să strivesc în jur trufia. Să mă apropii de ea, să-i simt teama enormă de moarte, inima să se dezlipească de piept, iar ca o umbră, copita mea să se apropie de ea ca într-un joc de șah. Calul schimbă culoarea câmpului și îl transformă printr-o vrajă permisă din fad în "plin de culoare", iar prin mutări repetitive, mută trufia din lumea asta, în lumea de dincolo. Atunci simt un extaz, o forță inexplicabil de rece. Pentru moment, nu mă recunosc. Îmi aduc aminte repede, că și caii vor să schimbe lumea. De-aia au șaua pusă să-i plimbe mereu pe cei ce răsplătesc iubirea. Nu cu paiele și biciul, ci cu zahăr cubic.
E legea lor nescrisă. Pentru că și ei știu să iubească, deși știu că nu mă credeți.
Se făcea că văd doar în față și lateralele mi se păr străine, se făcea că îmi adorm seara visele din picioare și că sunt un fel de suflet împietrit. Darămite să încep să va povestesc că și caii se îndrăgostesc. Aș transforma povestea într-un Romeo și Julieta autohton și nu v-ați încadra în peisagistică.
Mă rezum doar să va spun că iubirea e oriunde, oricum, oricând. Iubirea vrea să schimbe doar însăși iubirea. Nu se macină la râșniță sentimentală și tăioasă, doar la moara de inimi deschise. Se adăpa din orișice izvoare statoare și se hrănește constant cu iubire. Cu toții iubim. Alipit și nemărginit.
Până și noi caii.
Crede-mă pe cuvânt, că și eu îmi pierd capul din dragoste cum ți-l pierzi și tu, umanule. Și nu-s cu nimic mai prejos decât ține. Firește, tu nu înțelegi legea asta a compensației spirituale. Dar Dumnezeu Atotputernic nu a fost egoist. Stancosul decor nu mă lasă să văd dimineață prea bine cerul.
Însă, deh, pe toate nu mi le putea da. Mi-a dat iubirea. Face cât toate cerurile lărgii zări. Din stâncile din spatele casei, visele sunt stătătoare, dar plutesc. Odată cu vântul. Poate, poate, ajung la El și mi le unește că într-un tricotaj stilizat și din negre și lungi, mi le face reale: albe transparente și cu un contur perfect. Trebuie să mă mulțumesc cu picioarele.
Dumnezeu încă se mai gândește la cadoul meu de Crăciun. Dacă să mi-l pună din nou sub brad sau să mi-l doresc și mai tare pentru anul ce urmează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu