Am acceptat cu drag propunerea Oanei Marinache, de a scrie un articol pentru nr. 3 al revistei ART OUT. Revista-i proaspta, asa ca va invit sa o cititi aici cu drag. Am scris despre arta ca frumos si frumosul ca arta. Ca libertate, interpretare si actual.
Nu putem nega inlocuirea frumosului ca arta si a artei cu frumosul. E un fel de obligatie, a noastra, ca oameni, dar totodata si o recunoastere, ca suntem avizi de frumos, tot atat de mult ca si de apa, aer, hrana. Fara sa ne dam seama uneori, sunte avizi si de arta. Arta ca frumos, ca parte din noi, ca ecou al personalitatii, ca rezonanta umana.
Arta s-a umanizat prin noi, cu noi, odata cu noi. Si din aceleasi considerente o avem incepand de la suflete, terminand cu casele noastre. Arta e supremul, e uratul devenit frumos fara mari eforturi, e scaparea, e reculegerea, e motivatia, e manifestul, e aura omului dintotdeauna, incepand cu preistoricul si ajungand la contemporan.
Ne intersectam vietile cu artele frumoase, din obijnuinta, necesitate, dar cel mai des din nevoie. Arta nu e doar vizual si atat. E definitia cea mai pura, modesta, (ne)codificata, (ne)modificata, sincera, (ne)realista. E de cele mai multe ori definitia omului ca obiect, ci nu ca entitate. Pentru ca omul e artistul si arta-l defineste, dezirabil.
Arta e nu numai plastic, dramatism, muzicalitate sau spirit literar. Nu e numai sculptura, arta teatrala sau pictura. Arta e plastic valorificat, dramatism elaborat, muzicalitate debordanta si spirit literar fantastic elaborat. Arta e sculptura insufletita, arta teatrala impresionanta sau pictura magulitoare. Si face parte din noi. E ca un inlocuitor al sangelui, in transfuziile umane.
Arta se naste odata cu noi, odata cu primul deschis de pleoape si simtit de soare. Odata cu primul intrat in biserica si iesit din scoala primara. Odata cu atingerea unor ruine si resemnarea atingerii unor picturi mult prea celebre (sau nu). Odata cu prima poezie invatata de la bunica si odata cu primul cantec invatat de la bunicul. Odata cu teatrul de papusi si odata cu teatrul de zi cu zi.
Simtim nevoia de valorificare a artei prin noi, ca (non)artisti de zi cu zi, nu din dorinta de promovare a ei, ca frumos, ci din natura(lul) firii noastre.
Cred uneori ca arta nici nu ar trebui discutata, ci doar simtita. Cred ca de asta avem nevoie, noi oamenii, dar si ea ca adevar, ca simbol al nemuririi. Nici macar nu ar trebui judecata pe alocuri. Doar imitata si eliberata. De coceptii, inhibitii si ceva mediocritati.
Romania e arta. Prin definitie. Iar cei ce au spranceana ridicata, au avut nesansa sa o descopere. Si siguri nu le curge doar sange romanesc prin vene.
Cand spun arta romaneasca spun Constantin Brancusi, Nicolae Grigorescu, Stefan Luchian. Spun George Enescu, Gheorghe Zamfir si Ciprian Porumbescu. Spun Lucian Blaga, Nichita Stanescu, George Bacovia. Spun Emil Cioran, I.L. Caragiale si Ion Creanga. Nici nu ma incumet si nici nu vreau un acatist al artei. N-as indrazni.
Dar m-am simtit "obligata" sa amintesc de valoarea tarii ca arta. E prea elaborata, prea definitorie de cele mai multe ori, dar atat de reprezentativa pentru romanul din noi. Romanul e artist prin definitie si nu pot decat sa ma regasesc, odata cu arta, in sensul ei larg.
Dar imi permit sa ma trezesc cu ea vibrand in gand, zi de zi. Si imi permit sa impart vibratiile si cu altii. Pictand, scriind, cantand si traind odata cu ea, prin ea.
Suntem arta si nu trebuie sa negam radacinile nasterii. Trebuie doar sa le udam, ca mereu sa aiba viata. Seva-i suntem noi. Si soarele-i e frate.
Arta e doar ce trebuie sa fie. Nu-i mai trebuie nici luat, nici dat. Exista prin definitie... dar sa nu uitam ca... trebuie "udata".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu