Desi n-ai voce, imi (in)canti voit diminetile dinspre Ciresar spre Cuptor, vezi-Doamne sa-mi amintesti zi de zi ca (si) Vara s-a (re)indragostit de Iarna.
Deloc credula, ma-mbat in mirosul dulceturilor tale de trandafiri si astept pe branci primii fulgi de zapada. Da ce sa-mi faci? Unei Veri ca tine, niciodata n-o sa-i placa plictisul caderii primilor fulgi, in valtoarea inmiresmata de valuri, brize, rasarituri si apusuri care mai de care. Deci… niciodata nu-mi vei intelege chipul meu, de Iarna, cu nasul lipit de geam, in asteptarea primei mele racori de cer.
E un fel de neintelegere intre cuvintele dragoste si …dragoste. Da, nici macar noi, doua anotimpuri asa diferite nu iubim la fel.
Pana sa ma dezmeticesc cu caldurile tale aruncate peste mine ca un soi neoprit de saruturi, deja-ti simt sufletul plin de turturi, usor inghetat. Uneori ma joc fara sa-ti dai seama cu noptile tale si le racesc voit peste al tau trup ce ma asteapta noapte de noapte, dar n-ar recunoaste-o niciodata. Altminteri, nici eu nu ti-as mai fura noptile de dor, ude de miros de paie coapte si, nici tu nu mi-ai mai fura recele din par, iubit de roua de cu seara pana inspre dimineata. Nici eu nu ti-as mai umbla desculta printre ploile usoare, doar ca sa-mi amintesc de stelele mele de gheata ce ti le atarn de geamul sufletului in fiecare an, odata cu venirea mea. Imi viscolesti din cand in cand creierii inimii ca sa-mi amintesti de mine cand, doar in vis te-aveam. Iar eu iti rasar soarele meu, de Iarna-n asteptare, peste-al tau varatec infinit.
Nu stiu daca dragostea asta a noastra e dragoste sau un melanj apocaliptic de lumini, culori, vieti si anotimpuri nevazute niciodata fata-n fata.
Stiu doar ca tu, draga Vara, esti mereu inaintea mea c-un pas si-o mana catre vise ridicata. Eu, a ta pentru totdeauna, Iarna, sunt mereu c-un pas dupa tine si-o mana strans legata de-a ta.
Niciodata n-ai vrut sa-ti vezi nici soarele, nici vantul si nici cerul. Parca ai asteptat mereu un soare-nghetat, un vant viscolit si un cer albastru perfect. De la mine-ai invatat nuanta asta a vietii, desi m-am tot ferit sa-ti arat adevaratul meu chip de Iarna. Tu ma stiai doar cu verdele de brazi nesfarsit in privire, cu chipul brazdat de focul mocnind si mirosind a vanilie si scortisoara. Ei bine, eu ti-am aratat si cum arat cand dorm: mustesc a liniste deplina precum copilaria, stiu sa ascult cand trebuie sa tac si, stiu sa te mai si iubesc.
Da, cand dorm, dragostea e cea mai mare. E muta, respira usor si are atata viata incat prin ea traim si noi. Anotimpurile.
Vara, esti lunga tot ca mine si scurta abia cand imi dau seama ca trebuie sa pleci.
Insa-ti iubesc zilele si lunile la fel cum tu-mi iubesti nesfarsiturile si apropierile niciodata atinse. Ne vom revedea oricand ai nevoie de firgul meu si eu de caldura ta.
Eu, Iarna, te las sa te scuturi si sa rodesti peste mine. Ca sa am peste ce-mi apune zapada, noptile de vor urma. Si, iti daruiesc, magia mea de zi cu zi (de sarbatori), ca stiu ca tie-ti lipseste …
Cu bine, Vara.
Ps. Si… iubeste-ma tot atat de mult. Mut si real.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu