ART OUT NR. 5 GOL. DEZVELIT. DEZGOLIT. VID.

Gol. Goliciune. Golit. Dezgolit. Fără gol(uri). Rămas gol. Dezvelit. Rămas fără înveliş/ ambalaj/ acoperire/ acoperiş/ acoperământ. Secat, uzat, privit, trăit. Vid.

Asta va propune nr. 5 al revistei ART OUT. Va rog sa va dezgoliti macar pentru voi. Sa va vedeti si altfel. Pana va hotarati sa fiti goi in fata voastra, va hranesc cu arta. Paginile 30-32 vi le daruiesc, odata cu intregul numar. Click aici: ART OUT.

PS. Multumesc celor ce m-au vrut dezgolita si m-au avut.

Intreaga echipa redactionala mi-a aratat golul liber, interpretativ, actual. Ma plec.

Când te dedici artei, nu-ţi mai trebuie hrană. Te hrăneşti frugal, după ce îţi vine să închizi ochii sufletului când vezi aşa colos. Inspirată cina cu istoria artei: întâi l-am întâlnit pe Theodor Aman, apoi la invitaţia Elenei Cuza la masa de marmură, lemn negru şi sidef, am servit felii proaspete cu gust de trecut... înnobilând desertul cu un Iosif Iser de astă dată pe atât de savuros, pe atât de săţios.

Elitist, Theodor Aman, a lăsat Parisul pentru reîntoarcere şi regăsire, lăsându-se inspirat de viaţa câmpulungenilor şi lumea lor. A întemeiat Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi în traseul nocturn îmi arată câteva din pensulele sale şi laurii dăruiţi de elevii săi. Are o mulţumire în suflet molipsitoare.

Mi-a deschis apetitul arătându-mi nuanţa picturii istorice, a portretelor şi a picturii de gen, resimţind suflul unei redeşteptări naţionale în masă. Îmi povesteşte şi despre conflictul sau permanent cu boierimea şi, mă pitesc după verdele întunecat al "Bătăliei de la Plonin" şi privesc caii albi speriaţi sub pomii rupţi. Întorc capul şi văd pe "Mihai Viteazul primind solii turci cu daruri din partea sultanului" şi, ansambul cromatic în fir auriu de pace, impozant, îmi da fiori. Fugitiv sar cu privirea pe "Bătălia cu facle a lui Vlad Ţepeş" şi aţât retina cu scene apocaliptice din războiri.

Îmi descrie simţul apoi, un Aman aerat, căruia îi plăcea să picteze în aer liber, în linii clare şi, îmi deschide "Portiţa din grădină"-mă aşez pe singurul scaun şi mă înfăşor în verde uleios. Are o slăbiciune pentru flori. Flori de orice fel. Pe "Lădiţa de zestre", din lemn de nuc finisat cu-n mov dumnezeiesc de flori de liliac şi cu-n buchet de tranadafiri parfumaţi, se plimbă pe alee doi tineri la braţ sub umbră de pomi înfrunziţi, neobosiţi. "Stejarul lui Aman" mă înfioară, sub perfecţiunea lui imperfectă de viu înfrunzit sub scoarţa nemuritoare.

Îmi cere însă părerea asupra portretelor şi îi spun că talentul sau în interpretarea figurii umane i l-aş reinterpreta la rându-mi psihologic. Îmi plimb pasul în lumina de interior din atelierul artistului şi (re)culeg lumina din spatele lemnului mobilierului masiv. Nu uită să-mi amintească că-n ale sale picturi, omul e plasat central, în jurul frumosului patriotic. E în sinea lui pluridimensional, însă atât de ancorat într-un realism (prea) real parcă. "Portretul Pepicăi Aman", mă amuţeşte şi, mă surprind imitându-i galeşul din privire, mimică, stil, atitudine. Mă regăsesc chiar şi-n "Carol I", în detaliul privirii, contrastelor şi al masculinităţii pe care sub sigla recunoaşterii sau nu, îl are în caracter oricare femeie.

Mă confund apoi cu una din cele trei "Mandolinate", sub goliciunea feminină ce şi-o contemplă în mandoline şi în tălpile albe-n verde de iarbă. Îl (supra)ador că mă poartă prin romantism, impresionism şi academism fără reguli stricte. La ieşirea din încăperea de cinci ramnificatii, mă plec în faţă primului artist român modern al timpurilor noastre. El priveşte "O vedere din Bughea la Câmpulung" şi parcă suspină.

Străbat marmura şi covoarele roşii de Cotroceni şi mă opreşte-n prag "Medalia Azilului Elenei Cuza", întrebătoare. Mă plec. Îmi atinge sabia-bătută-n smaralde şi diamante primită de la Principele Serbiei pentru A. I. Cuza-creştetul timid şi, aud în şoaptă intimul mesaj ce-şi ţine nemurirea sub deviza: "Amicus certus în re incertă". "Cu puteri uniţi" sau "Toţi în unul", alunecăm odată cu festinul imagistic al secolului XIX, lăsându-ne serviţi din tăvi de argint, cu miresme pariziene, în stilul Napoleon III, pe masa Boulle, lângă garniturile de salon maronii, ferecate de capete de leu. Ca şi gazdă, are grijă Prima Doamnă, să te simţi ca onorific invitat exact aşa: domol, retras, cumpătat, cam stângace şi timid arareori. Roiesc energii în jurul argintăriei londoneze monogramate "H. C.", dar şi în jurul întregii încăperi. Cosiţele împletite şi catifeaua-i prezentă Elenei, doamnei dintâi, sunt mai degrabă amprenta acesteia pentru frumos şi generozitate. Îşi ascunde firea plăpândă şi sfioasă sub masa de scris, unde-şi uitase parcă intenţionat mănuşile albe din piele şi binoclul mic pentru spectacol. Îi place însă şi lucrul de mână şi să-şi îngrijească trusele de înfrumuseţare. Are o slăbiciune pentru lemnul de trandafir, lemnul negru bătut cu sidef, tot la fel cum îi plac pietrele preţioase ce le-ascunde în coroană şi evantai. Mă

serveşte din bomboniera de cristal de Boemia şi mă-ndulceste îndelung.

Întorc mâna spre tabloul lui Theodor Aman ce i-a înnobilat portretul sub semnătura lui, însă nu-l pot atinge. Îmi amintesc brusc de vorbele lui Iorga şi le reformulez propriu, în gând: nici o soţie nu i-ar fi păstrat soţului o extraordinară devoţiune, după exil, şi nici o soţie nu a tăcut, a îngăduit şi iertat slăbiciuni cum a făcut-o ea, căci era "singura ce avea acest drept deplin".

Vlăstar de tron românesc, întorc timpul dedicat umilei mele călcări de prag, prin cuvinte împietrite de amintiri.

Las în urmă lumina şi cobor spre expresionismul pământos şi universal, Iosif Iser. Încă e în încăpere mirosul tăios, gros, ascuţit de trabuc dar şi mirosul de pictură proaspătă încă virgină-n gând, a exoticului "Peisaj din Spania".

Un "Peisaj Blacic", îmi curmă intiţierea în genialitatea marelui interpret, cu multiplu sens, însă cu o rapiditate marcantă mă acaparează "Două tătăroaice" şi "Doi turci într-o cafenea". Temele dobrogene, coloristice şi expresive, primesc echilibru şi monumentalitate prin lumina, maturitate şi deschidere către nudism. M-a luat de mână şi m-a făcut ba "Femeie pe gânduri"-misterioasă, ba "Cadână în verde"-senzuală, ba "Nud şezând"-expresivă şi m-a lăsat să fiu "Balerină" în final. Nu de altă însă, în dans, toate stările de mai sus reprezentate de a lui mână, căpăta dublu sens. Mi-a şoptit înainte să-mi dăruiască, că fiică a oraşului meu, un "Peisaj din Muscel", câteva din gândurile sale: "Pictura e o suferinţa îndârjita prin care fulgeră bucurii nebănuite. E îndoială deznadajduita, e cea mai sfântă dintre dureri si cea mai deplină dintre bucurii."

De asta data, m-am simţit vie, întregită, plină de vibraţii, scăldată-n lumina. Susţin a lui suferinţa prin arlechinii săi şi constat că opera sa ori îţi place ori îţi displace, vorba lui Minulescu.

M-am trezind deodată, urcând spre zăbrele de lumina forjate-n sânge de artă şi, m-am (i)luminat. Am trecut înapoi prin coridorul de marmură, roşu şi, uşa lasă un zgomot aspru şi mulţumitor în urma mea.

A-nceput să plouă. "Natura moartă cu liliac" a lui Aman înfloreşte istovită, firul metalic al mantiei Elenei cele dintâi ia locul soarelui şi străluceşte printre lacrimi de cer, iar în urmă râde frenetic "Arlechinada" lui Iser.

Zâmbesc. Iar am fost in Rai.