Vocea ta pe sub visinul ce tocmai imi intind mana, ma face sa ma sfiesc. O vioara scrijelind a vara sparge sunetul ierbii atat de verzi si a cerului atat de inalt...
Imi vezi mana si ma intrebi de unde-mi alimentez naivitatea cu care vreau sa ating cerul... Nu iti raspund. Intorc buclele negre-n vant si ma apuci de mana cealalta.
Calmul tau ma doare uneori, in stangaciile mele atat de vizibile in fata ta. Stiai foarte bine ca mana mea se indrepta spre amaruiul primei visine coapte, nu spre ...atingerea de cer. Te porti uneori de parca nu imi cunosti poftele incontrolabile...
Zambesti ca un cer secatuit de ploi de vara si iar nu te-nteleg. Ce-i cu tine? Simt ca nu stiu cine (mai) esti... Mana mea ridicata spre amaruia placere sta intrebatoare, pe cand cealalta e in mana ta, tremuranda. Ochii verzi se uita-n ai tai-nici nu le mai vad bine culoarea, insa stralucirea lor o recunosc dintr-o mie si una de inchideri de pleoape, intrebandu-te: -Dar, ce e viata?
Imi dai drumul la mana, te intinzi in iarba, descult. Imi mangai gleznele si iar zambesti. Oh, Doamne! –Hai, zi-mi. Ce tot e viata asta?
Ma tragi usor de rochia ce-mi saruta-n locul tau coapsele putin reci, alunec peste iarba calda de soare si iubire, inchid ochii si ma prefac ca aud vioara.
Ii deschid. Atunci ii inchizi tu. Imi spui sa privesc dupa genele lungi, spre viata. Am ridicat spranceana-nu intelegeam cum pot vedea viata-n petecul ala de pamant inverzit de dragostea Atotputernicului. Respiratia se luase la intrecere cu bataile inimii. Oh, Doamne! O visina era cu bratele goale intinse spre mine. Derutata, inchid ochii. Brusc ii deschid. E reala. E viata. Oh, Doamne!
-Vezi, uneori nu trebuiesc maini intinse sa prindem intre degete visele!, spune el.
(eu tac, abia imi duc respiratia pana la sfarsit...)
-Visele sunt aici, cu noi, pe pamant. Si numai pe buze, rostindu-le, din amarui prind gustul dulce al fericirii.
Inchid ochii. Zambesc. Ii deschid. Am ramas singura. Visul a plecat la-mplinit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu