Scrisoare adusa pe aripi... spre tine.

Om ca mine,


Ma-ntreb in unele dimineti de unde ai atata iubire de dat… si nici macar nu-s barbat. Te rasfoiesc repetitiv uneori, fara sa ma plictisesc, te las cateva zile in pace, dupa care iar iti iau paginile la mirosit si privit. Ochii tai ma invata cand sa privesc cerul, cand sa privesc adanc in ochii omului drag, cand sa ma regasesc si identific cu cate-o dumnezeiasca floare, cand sa fiu coama de cal purtata de vant fara pretentii, cand sa stiu sa intorc spatele ca sa primesc dupa si mai multa dragoste... Doamne, cate m-ai mai invatat.

M-ai invatat sa-mi desenez biserici in suflet, nu se le pictez pe strazi ude, injumatatite de credinte moarte. M-ai invatat sa-mi prind soarele in par atunci cand nu mai stiam nici unde mi-e cerul si, m-ai invatat sa ma confund eu insami cu razele lui. M-ai invatat sa-mi si ascund ochii dupa altii si, sa am puterea sa privesc si prin alti ochi decat ai mei. M-ai invatat sa ma privesc in oglinzi in care nu-mi vedeam trupul, ci mintea. M-ai invatat sa nu-mi uit inocentele din inima si sa-mi scot la lumina mereu ce am mai pur, simplu si nemestesugarit caracter. Oh, m-ai invatat sa fiu si fluture. Doamne, ce albastru perfect aveam pe aripi si ce nori mi se afundau in mine.
Mi-am asumat zborul si m-am inaltat. M-ai invatat sa-mi pun degetele nu pe pian, ci pe note... Sa mi le repun, de fapt. Si in timp ce cant, sa pot si sa raman cu picioarele lipite de pamant si cu mainile sa ma chinui sa prin de mana cerul. M-ai invatat sa fiu lebada pe lacuri ce numai eu le vedeam si altii le credeau perfecte soluri. M-ai invatat sa nu-mi uit tara si sa-mi iubesc nemarginit talenetele ei nemuritoare. Si m-ai invatat intre timp sa nu-mi uit inima niciodata pe alte porti nedeschise. M-ai invatat sa fiu copac odata cu cartile citite si sa simt pamantul miscandu-se sub picioare si cerul deasupra iubindu-mi crengile infinite. M-ai invatat sa ma arat dupa usi batute-n geamuri: niciun mister nu e mai colosal decat o femeie inramata. M-ai invatat sa vad dincolo de lumini: aripi, ingeri, sfinti si culori. M-ai invatat si sa-mi numar dragostea cateodata.

M-ai invatat sa-mi pun masti, doar ca sa am ce scoate cand deja el ma cunoaste prea mult si nici macar nu mai e necesar s-o fac. M-ai invatat sa citesc si sa recitesc: pagini, ganduri, poezii si fericiri. M-ai invatat ca natura iti poate numai da, nu lua. M-ai invatat despre pasiuni sa le scriu, apoi sa le exprim. Ce emotie, ce adevar! M-ai invatat sa vad in florile albe nu numai nonculoare, ci puterea crearii lor si m-ai invatat sa nu ma tem de nimic. M-ai invatat sa nu uit niciodata cum sa tin mainile in rugaciune si m-ai invatat mereu sa nu uit ca am si aripi, nu doar maini. M-ai invatat ca oamenii raman la fel, doar anii trec si atat, iar batranetea e cea mai mare binecuvantare a omului. M-ai invatat sa nu-mi tin cartile pe alt raft decat al sufletului si, sa nu le imprumut decat tot mie. M-ai invatat sa privesc dincolo de mic, ca doar asa pot vedea marele. M-ai invatat sa vad infinitul, nu coloana. M-ai invatat sa nu-mi fie frica sa mangai, sa iubesc cu mainile. M-ai invatat sa nu ma imbrac mereu, m-ai invatat ca golul, vidul si dezgolitul capata sensuri mai puternice decat ambalajul firesc si banal. M-ai invatat in afara de zbor de fluture, sa imi opresc cate-un fluture pe buze la fiecare vara. M-ai invatat sa fiu arta, doar ca sa ma iubesc tot atat de mult pe cat as face cu insasi arta. Si nu in ultimul rand m-ai invatat cum se ia omul de mana si se invata mersul.
Nu-ti multumesc. Iti doresc doar nemurire. Si sper la randu-mi sa-ti daruiesc macar dublu din cate mi-ai daruit tu...


Cu drag, acelasi om ca tine ce il inveti de toate.

ARTIST: Cristina Lazar