Nu stiu ce-mi crede inima, insa parca-i un facut: la fiecare plans de nori si ridicat de glas al soarelui, la fiecare coborat de cald si ridicat de rece, la fiecare amutit de lume, parca ma confund cu verbul A INVIA.
Parca o putere de maini ma rascoleste pe sub suflet si ma arunca in culoare de toamna, nici macar bine asezata pe calendarul mintii umane.
Parca un cor de voci imi ametesc senzatiile intre ele, pana nici macar nu se mai cunosc una cu cealalta si, ma confund cu verbul A RENASTE.
A INVIA si A RENASTE. Sunt verbele ce stau in stanga si dreapta numelui meu, in actul de identitate, INIMA. Ele imi iau sufletul si mi-l invata cele mai inalte, necunoscute si noi zboruri. Ele imi amintesc locurile, oamenii si vesniciile din anii trecuti. Ele imi explica ce-i curajul de-a pasi la fiecare an, nu numai prin limpezimi, ci si prin rugina. Rugina de
Si de fiecare data imi spun: -Cat de greu sa-mi fie, mie omul, sa poti invia si totodata renaste in INIMA?
Raspunsul inca nu l-am aflat. Insa am renuntat la intrebare.
Ma multumesc cu IUBIREA. Iubirea e raspunsul la intrebari de tot soiul. Iubirea insa, in plin de toamna, se dezgoleste de orice. Ramane insa invaluita in cele mai fine cantece si cele mai neiertatoare dantelate doruri. Iubirea, toamna, e curata, apoi brusc murdara. De frunzis cazand, de unde credeti? Tot din inimi.
Acum inima miroase a toamna. In fiecare om datator de inima. Mirosul e rece, curat, apasator. E luat de vant, adus si readus. E altul in fiecare zi si acelasi in amintiri. E cu iz de rugina si de ploi, totodata. E uns de rosu, aramiu, castaniu si galben purpuriu. Si e sters de neimpliniri, esecuri, iubiri trecute. Mirosul de toamna e in fiecare.
Nu-i asa ca inima miroase-a toamna?
Pictura: Tarancuta in iarba, Nicolae Grigorescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu