vineri, septembrie 30

Aici (mi-)erai?



Nici nu se pictase inca cerul a dulce Octombrie si tu mi-ai pus intr-o mana pensula potrivita si in cealalta curcubeul. Cu mainile incrucisate de inima batand, ma tot priveai.

-Ori amortesti, ori o sa pictezi!, mi-ai zis fara rusine de strain.

Muta, exact asa cum ma arat atunci cand am de spus atatea cuvinte-insa aleg sa nu le spun, uitasem si mai si respir. Nu stiam daca intai sa te pictez pe tine sau panza din fata.

Am zis ca pe tine te las la urma-abia mana reinvata sensul culorilor si al liniilor si nu ti-as gresi nicicum rostul. Desi habar n-aveai ca rostul meu, deja erai.

Inghiteam in sec si pictam. Nici eu nu stiu inca ce. De fiecare data cand vroiam sa te intreb ceva, imi acopereai cu norii tai chipul, doar ca sa ma privesc si asa. Si sa vad in tine, ca-ntr-o oglinda perfecta, ca nu-mi sta bine intreband, ci raspunzand. Eram tare nemultumita, recunosc. Nimic nu parea sa semene a pictura si parca dezamagirea era si mai mare cand stiam ca asta era singurul meu glas-al inimii in fata nevazuta (a ta). A trecut o ora si eu ma uitam cand in ochii tai interminabili, cand in panza alba-interminabila si ea. Parca totul era impotriva mea.

-Nu stiu eu sa pictez, de ce nu intelegi?, rostesc uimindu-ma de avalansa puterii unei pensule si a unui curcubeu, declansatoare de intrebari si raspunsuri.

Ai tacut. Ai respirat usor incat sa nu te-aud, doar sa te simt si, te-ai intors cu spatele.

Ochii mei au prins putere si au avut curajul sa-si puna raspunsurile alipite pe panza, sub forma cele mai nepricepute picturi (vazute vreodata de mine).

Cand te-ai intors, nici macar nu m-ai certat ca nu ma atinsesem de curcubeu. Imi amintesc doar ca nu (mi) te dezlipeai de puterea curajului meu.

-Ai reusit! Nu ti-a trebuit decat iubire, mi-ai soptit dintr-un colt de zambet.

Am amutit tot la fel cum o facusem si inainte sa imi intru in rolul de artist desavarsit (al tau) si, de data asta in loc de deschid buzele am deschis bratele.

-Oamenii sunt ingeri cu o singura aripa. De-asta nu pot zbura imbratisati!, ti-am soptit si eu, aprinsa de-a ta lumina.

Mutenia de-asta data si-a ales altfel omul si, toate intrebarile si raspunsurile dorinte, te-au inconjurat pe tine. M-am intors cu spatele.

Am tacut. Am respirat usor incat sa nu m-auzi, doar sa ma simti. Ochii tai au prins putere si ai avut curajul sa intelegi raspunsurile date de mine pe panza.

Cand m-am intors, nici macar nu te-am certat ca in loc de acuarele mi-ai dat un curcubeu. Imi amintesc doar ca ochii mei au fost ai tai si ai tai au fost ai mei, pret de o secunda. A nu se intelege ca eu am devenit tu si tu ai devenit eu.

De fapt eu ne-am pictat pe noi. Eu pamant-tu cer, eu cer-tu pamant. Impreuna vom gasi si sensul unui curcubeu, poate. Fiindca tot n-am avut nevoie de el, in mersul alb al panzei.

-Ai reusit. Acum suntem un tot!, mi-au fost cuvintele din urma.

Am plecat nemaipictandu-te.

De cand inima are nevoie de aduceri aminte a vesniciei DRAGOSTEI?

2 comentarii:

Ardeleanu Mihai spunea...

Cu adevarat ai darul de a scrie frumos.

Ioana N spunea...

Cu adevarat ai darul bucuriei in tine.