Si sufletele parca se usuca de atata soare de dupa ploaie. Si inimile racesc de stropii reci ce cad uneori prea greu pe muschiul miocardic al ierbii atat de verzi... Inviem, murim si iar inviem ciclic, ca si anotimpurile ce nu-si mai duc primaverile dupa ierni si verile ce duc dorul zilelor de toamna tarzii. Suntem inviati de mainile noastre permanent, neopriti de nimeni si nimic. Suntem parca lipiti de scutul vietii-de fier... si alipiti din nou de fierul transparent al necesitatii. Necesitatea de a uita de rugina din trecut a unor bucati de viata uitate in butoaie fara fund, rugininte si ele. Necesitatea de a nu trece peste ape tulburi, doar din dorinta de a da de altele limpenzi. Niciodata necesitatea asta nu va limpenzi decat cu (si mai multa) tulburare. Sufleteasca de-asta data. Necesitatea de a accepta, necesitatea de a ne anihila fricile si temerile trecutului. Necesitatea de a invata ca necesitatile nu sunt rutina (de rugina). Ci rutina scoasa la soare... si stearsa de nori.
Bucuria necesitatii permanente ne invie... si ne mentine pulsul mai aproape de cer, mai aproape de dorintele noastre. Dorintele nu depind de continut... ci de noi, ca si calauzitori permanenti ale lor spre cer. Rugile sa ploua-n mai au luat sfarsit. Mai ploua-n mai... insa.
Probabil rugina umana nestearsa de nori si soare tot mai e. Pe alocuri.
foto: Michael Poliza
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu