Suntem netezi si luciosi, in diferite forme, facuti din metal sau sticla, acoperiti pe o fata cu un strat metalic si avem proprietatea de a reflecta razele de lumina si de a forma astfel, pe partea lucioasa, imaginea obiectelor. Alteori suntem de diferite forme regulate, uitati in peretii unei cladiri, pentru a permite sa intre aerul si lumina. Uitam insa de cadrul fix si cercevele si, ne dezaxam.
Aici intervine gigantul semn de intrebare. Suntem oglinzi sau ferestre umane?
In traseul nostru stabilit frenetic, in tumultul fiecarei dimineti la rand, tindem sa ne confundam. Zic aici de confundatul ca si nerecunoastere. De caracter, clasa, circuit intern. E un fel de Top Gear, fara sofer, prezentator si echipa de productie. E un fel de oglinda goala si fereastra inchisa. Si nu, nu e vorba de un perfectionism ce-l jinduim. E pur nonsens, negare si nesansa. In fata propriei vieti ce sigur, o dorim a o schimba fie si matematic, gradual.
Asa ferestre sau oglinzi, nu stim sa ne apreciem aerul intrat sau reflexia. Nu stim sa lasam scopul Rogvaiv-ului sa ne cuprinda, sau adevarul sa-l acceptam. Suntem beti de ameteala mainilor noastre ce nu mai stiu sa cuprinda rugaciunea de la baza si, ii dau drumul spre cer, in neant. Vrem daruri ceresti si ne ucidem Dumnezeul cand nu ne onoreaza rugile. Il rastignim a doua oara pe cruci de lemn, obosindu-ne nu sa i ne inchinam ci sa stabilim textura lemnului din care e facuta crucea. Nu suntem nici cei din urma pacatosi, iar cei dintai nu vreau a crede ca ne e lauda. Numai ca noi nu stim a cere.
E biciuitor ca nu mai stim a ne ruga. Schingiuitor e ca nici nu vrem. Binecuvantat e insa sufletul ce ravneste iubirea de Sus. I se da inmiit mai multe aripi in spate decat le poate purta in vant. Sentimentul e apoteotic. Dumnezeul fiecaruia nu doarme. Noi ne ce uitam insa, a ne mai trezi?
Suntem oglinzi, ferestre sau doar reflexia imperfecta si oglindirea ce Dumnezeu nu o vrea pe Pamant? Sau suntem doar victorii negre, cum zice Radu Gyr?
În fiecare zi, la orice pas,
murim puţin, murim mai mult.
Cu cât părem mai viu tumult,
cu-atât apunem ceas de ceas.
Ne credem stânci, ne vrem granit,
nu ştim ce viermi profunzi ne rod.
În viaţa ca un rumen rod
stă miezul morţii , viermuit…
Ca nişte fluvii clocotim,
Înspumegaţi, triumfători-
nu bănuim că sub vâltori
nu-nfrângem viaţa, ci murim.
Foto: Michael Poliza
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu