Era odata ca niciodata, o intindere mare, nefiresc de mare. Sub cerul liber si complicat. Avea felurite paie, pietrisuri, bolovanei, alte paie si mai mari si altele usor taioase. Da! Daca nu erai atent iti taiau visele fara sa te intrebe. Sau daca nu mergeai "incaltat", ranile se adanceau pe masura ce pasii tai paseau in necunocut. De-aia l-am implorat pe Dumnezeu Atotputernic sa primesc de Craciunul asta potcoave noi. Hmm... Mi le imaginam din otel. Dure si flexibile ca mine. Mai simt uneori nevoia, recunosc, sa strivesc in jur trufia. Sa ma apropii de ea, sa-i simt teama enorma de moarte, inima sa se dezlipeasca de piept, iar ca o umbra, copita mea sa se apropie de ea ca intr-un joc de sah. Calul schimba culoarea campului si il transforma printr-o vraja permisa din fad in "plin de culoare", iar prin mutari repetitive, muta trufia din lumea asta, in lumea de dincolo. Atunci simt un extaz, o forta inexplicabil de ...rece. Pentru moment, nu ma recunosc. Imi aduc aminte repede, ca si caii vor sa schimbe lumea. De-aia au saua pusa sa-i plimbe mereu pe cei ce rasplatesc iubirea. Nu cu paiele si biciul, ci cu zahar cubic. E legea lor nescrisa. Pentru ca si ei stiu sa iubeasca, desi stiu ca nu ma credeti. Se facea ca vad doar in fata si lateralele mi se par straine, se facea ca imi adorm seara visele din picioare si ca sunt un fel de suflet impietrit. Daramite sa incep sa va povestesc ca si caii se indragostesc. As transforma povestea intr-un Romeo si Julieta autohton si nu v-ati incadra in peisagistica. Ma rezum doar sa va spun ca iubirea e oriunde, oricum, oricand. Iubirea vrea sa schimbe doar insasi iubirea. Nu se macina la rasnita sentimentala si taioasa, doar la moara de inimi deschise. Se adapa din orisice izvoare statoare si se hraneste constant cu iubire. Cu totii iubim. Pana si noi caii. Crede-ma pe cuvant, ca si eu imi pierd capul din dragoste cum ti-l pierzi si tu, umanule. Si nu-s cu nimic mai prejos decat tine. Fireste, tu nu intelegi legea asta a compensatiei spirituale. Dar Dumnezeu Atotputernic nu a fost egoist. Stancosul decor nu ma lasa sa vad dimineata prea bine cerul. Insa, deh, pe toate nu mi le putea da. Mi-a dat iubirea. Face cat toate cerurile largii zari. Din stancile din spatele casei, visele sunt statatoare, dar plutesc. Odata cu vantul. Poate, poate, ajung la El si mi le uneste ca intr-un tricotaj stilizat si din negre si lungi, mi le face reale: albe transparente si cu un contur perfect. Trebuie sa ma multumesc cu picioarele. Dumnezeu inca se mai gandeste la cadoul meu de Craciun. Daca sa mi-l puna din nou sub brad, sau sa mi-l doresc si mai tare pentru anul ce urmeaza... trebuie sa cred mai mult in minuni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu