Indiferent unde ne duc pasii, tot oameni suntem. Tot egali. Atingem cand varful, cand prapastia, negandind ca
Gandurile astea, mi-au navalit aseara mintea si nu degeaba. Suntem atat de imbimbati de tot ce graviteaza in jur, incat nu ne mai traim viata pur si simplu. Ne trebuiesc cele mai multe etaje si camere in casa unde ne incepem diminetile, ne trebuie cel mai bun coffee maker-daca e posibil stil robotel cu servire direct in pat-, ne trebuie cel mai softisticat gel de dus, eventual cu particule de diamante, ca daca nu, pielea nu e stralucitoare suficient si hidratata, ne trebuiesc prosoape din cele mai albe, dar obligatoriu firmate ostentativ. Iesim din casa si pantofii trebuie neaparat sa fie incrustati cu vreo pietricica valoaroasa in tocul si el firmat, sa nu cumva pasii nostri sa nu fie retinuti de pamantul prea obosit si plictisit de caracterul nostru... nepretios. Ne cautam in geanta neagra, clasica, vintage dar pe care am dat mii de euro, desi miroase a musama, vorba unui om de seama, cheiile de la bolidul care oricum ni se pare prea mic pentru impetuoasa noastra personalitate. Schimbam a 2-a si ajungem la job-ul la 7 minute de casa si ne continuam ziua in biroul-apartament, dand telefoane, mancand 3 cutii de macarons primite cadou de la amantul din Paris si eventual in pauza de masa delectandu-ne pe la vreun magazin Victorian (a se citi din Piata Victoriei). Nu prea vrem familii, ca se intretin greu si incredere in bone nu avem, asadar nu facem copii. Nu purtam verighete, ca nu credem in casatorie. Nu mai zic si Dumnezeu, ca imi semnez deja sentinta definitiva. Purtam in portbagajul cat casa unui om modest, tinute pentru toate eventualele dress code-uri, pentru eventualele actiuni mai multe sau mai putin caritabile, cu iz de alcool prea fin sau cu iz de fandoseala. In drum spre casa, mai achizitionam vreun diamant mangaiat de aur roz sau alb, vreun parfum din ala Dorobantian ( a se citi din Dorobanti) cu editie limitata cu pret la cerere. Luam cina care e de fapt moft ( doua fire de salata, cu 2 rosii cherry si un pahar de vin alb) la restaurantele cu (p)renume si ajungem ticsiti de oboseala, nechef si sictir in palatul din marginimea Bucurestiului... Adormim in asternuturile dantelate, satinate cumparate din afara, iar a doua zi ne trezim aceiasi oameni... Ne petrecem sarbatorile ori pe insule private pustiite, ori in statiuni montane din cele mai sofisticate. Oferim cele mai scumpe cadouri, ca doar sunt cele mai speciale. Si suntem NEFERICITI.
Nu blamez, nu crucific, nu militez pentru snobism, dar nici nu ma afund in el. Am mimat prin gandurile mele, gandurile lor. A multora din ei, noi, care zi de zi traiesc/traim in imparatii, dar nu sunt/suntem nici pe departe regi ai sufletului lor/nostru sau regine minutios atente fata de sufletul lor/nostru. Pretuim tot ce nu trebuie, uitand esentialul si militand spre mult, ca-i mai bun. Nu (mai) credem in Dumnezeu. Nu-L mai citim si nu avem de ce-L asculta.
Ajungi sa traiesti in pacat, nu impacat, doar pentru ca-ti place. Te vaiti din aceleasi considerente lipsite de valoare umana. Nici strop de fericire pe fata ta, neprihanitule, pentru ca nu-ti cunosti simplitatea de care ai nevoie. Ea poate insemna atat de mult... Habar nu ai. Te simti singur, pentru ca asa esti. Nu ai pe nimeni, pentru ca nu dai. Nu ai, nu dai. De ce sa dai, inainte sa ai? As vrea ca diseara, cand pui capul pe perna ce-i mai mult din fulgi de lebada imperiala, decat de gasca normala, gata de colectie sa fie impachetata, sa te gandesti la... tine. Macar putin. Sa inchizi telefonul suflat in aur, plasma supradimensionata si sa te gandesti la... tine. La sufletul tau. La ce iti doresti. La cum ti-ai dori sa-ti arate diminetile. La cum ti-ai dori sa-ti fie inchise zilele de nopti. Ai sa vezi, diferitule, ca iti vei semna salvarea. Nu e imposibil, anevoios. Totul are un inceput in viata asta si un sfarsit tot aici.
Vei constata la deschiderea de pleoape ( pe care mai ieri a lenevit o crema inmiita de euro) ca esti tot om si tu. Dar ai putea sa fii si fericit.
M-as pleca in fata ta daca ai invata sa fii fericit.
( A fost o pledoarie muta, dar strigatoare catre sufletele moi ce se cred tari. Multumiri.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu