Fiecare bucurie raneste pe cineva, cum zicea Blandiana, la fel cum iarna cere dupa ea fragila primavara. Suntem indreptatiti amarnic sa ne rastignim inimile incondeiate cu iubiri, iar la baza lor sa ne manjim mainile de sangele (de cele mai multe ori) incolor. Crucile purtate pe frunte nu pe umeri, ne clasifica ca si insensibili, vesnic avari si tristi. Cati dintre voi nu stati alaturi de omul ce va iubeste, dar pe care voi nu-l iubiti (neaparat)? N-o sa-mi raspundeti, din modestia sentimentelor. Stiu.
Iubirea e nascuta pentru compromis si abandonata pentru renuntare. Sufletele noastre explodeaza de cele mai multe ori cand suntem prinsi sub mormanul ei de lava. Ne indulcim arsurile cu miere contrafacuta si asteptam sa ne vindecam noi, de noi. Gustul dezgustului e precum diferenta dintre negru si negru. Suferinta e supremul. Si supremul ne coaguleaza sangele nu demult inchegat dupa rastignire. Ne iubim de prea putine ori real, viu, suferind si plangand. Ne uitam unii la altii ca dupa revederi lungi, iar sufletele abia se recunosc. Suntem prapastii cu sfarsit sigur si deloc adancit de indignari. Nu stim a iubi si atat. Stim sa fim iubiti si atat. Intalnirea cere (re)intalnire, precum gasirea (re)gasire. Tot Blandiana-i stie rostul:
Nu te speria.
Va fi atât de simplu totul
Că nici nu vei înţelege
Decât mult mai târziu.
Vei aştepta la început
Şi numai când
Vei începe să crezi
Că nu te mai iubesc
Îţi va fi greu,
Dar atunci voi pune
Un fir de iarbă să crească
În colţul ştiut al grădinii,
Să ajungă la tine
Şi să-ţi şoptească:
Nu vă speriaţi,
Ea este bine
Şi vă aşteaptă
La celălalt capăt al meu.
Capatul e tot capat. Iubirea tot iubire. Suferinta e indumnezeire, insa. Iubirea cere iubire, precum sangele cere sange. Si sufletul cere matanii si dezlegari.
In loc de amin las talentul marelui Luchian sa faca ruga de final.
P.S. De-ar sti Luchian ca mi-a pictat pana si gandurile mele... as licita talentul lui pentru salvarea sufletelor noastre neiubite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu