Nu credea in dragoste. Nu credea in iubire. Nu credea in sentimente. Nu credea in stari. Nu credea in emotii. Nu credea in suflete pereche. Nu credea in coincidente si in posibil destin scris. Nu credea. Credea in Dumnezeu insa. Si ii era suficient. Mai credea in el insusi.
O mare iubire tine cat strabati interiorul unui om, cu buzele si palmele ramase afara. Cand un barbat iti saruta sanii, iti alinta, de fapt, inima, cand te saruta de la talie in jos, iti alinta pruncii pe care-i vei face, cand te saruta pe gura, ti-a luat gandurile pe buze si ti le rosteste naucitor, cand ti-a racorit spatele in sarutari, ti-a dat aer sa respiri, cand te-a strans in brate, te-a luat cu totul in el si cand nu-ti mai saruta decat mana e prea politicos ca sa mai fie barbatul in care locuiai in totala nestire.
Tot un fel de labirint uman, de exemplu... Cand barbatii nu stiu sa intre in noi decat prin locurile stiute, e semn ca nu e o mare iubire, ci o pasiune care poate fi si extraordinara, chiar asa, pacatoasa. Dar e pacat, pana la urma, pentru ca intr-o mare iubire le ai pe toate... Chiar si asa,calitatea de a iubi torential, fara sincope si devieri se prelucreaza.
Insa cand barbatii-si recunosc fiorii, cand isi arata lacrimile, cand rad si ei matur, cand mustesc a seriozitate, cand recunosc cu franchete si demnitatea inca statutul de copil, cand de mult nu mai viseaza Ilene, cand aproba ca si ei prind aripi... devin barbati universal UNICI.
Cand mai recunosc ca stiu sa iubeasca si cand mai si indraznesc sa-si articuleze vocal sentimentele, nu poti decat sa taci. Si sa pasesti in universul lor. Nu ai prea multe de invatat. Doar de repetat. Si de investit in tine.
Doar de investit. Ca femeie a secolului (prea) actual si ca barbat a secolului (vesnic) in schimbare...
Si dragostea e precum intinderile cu orez. Ca si orezul de fapt. Cu tulpina dreapta, cu frunzele liniare alungite si cu spice mici, cultivate in terenuri umede.
Umede... de dor. Sau umezite, cum ar zice literarii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu