Inca ale mele lacrimi nu ti-au sters mirosul. Si vocea. Nici vantul nu mai bate cum la-nvatat Dumnezeu, nici lacrimile nu mai curg dezordonat pe ganduri. Albastrul cerului seamana negru safir si culege in zori ce tu n-o sa mai vezi. Promit c-o sa ma bucur eu pentru retina ta, ce-ar fi dansat nepasatoare in culori. As da caldura de afara, la schimb cu o ploaie obosita, ca sa-mi amintesc plecarea ta. Insa tu ti-ai ales poate, stand la masa cu Dumnezeu intr-o zi de toamna, o zi uitata deasupra norilor, de-un calm colosal si de-un euforic cald indus de palmele ingerilor ce-ti aplaudau venirea catre ei. Privesc peste umar, stiind ca-mi va fi repetitiva starea... De ce? Inca sper sa mi te joci in parul ud, iarna prin nimicitoare viscole si suflete ninse. Nu ma afund in detalii de vieti insirate pe tavi platinate, insa opulenta vietii tale imi va magaia privirea de fiecare data cand visele noastre se vor juca "De-a v-ati ascunsea ..." pe labirinturile dintre Rai si Pamant. Nu sunt intr-atat de revoltata ca altii. Sau poate vulcanic in mine se zbate intre uscat si fierbinte o lava nu tocmai prietenoasa. Nu caut nici motive. Nu as mai vrea parca nici raspunsuri. Am retinut niste vorbe de curand care parca fac parte din tiparul asta intinat...
Nu exista drum inapoi, pentru ca Dumnezeu te duce cu El, inainte!
Dumnezeu sa te odihneasca in pacea dorita !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu