Din ceva banuti stransi de mama si tata, mi-am cumparat o casa. Si cum si cele mai amarate case din Orient au doua etaje si cel putin 7 camere, L-am rugat sa se roage ca a mea sa fie macar cu vedere spre NICAIERI. Dumnezeu insa, a tratat leasing-ul si a facut El ce a facut si mi-a pus rasaritul casei spre apus. Initial m-am suparat putin. Mi-a trecut la primul fulg de nea ce mi-a atins geamul de la usa din dosul inimii. M-a atins cu pudra emotiei unui inceput dorit, visat, avut, dar... nementinut.
Traiectoria acoperisului casei mele, ah ce mi-am mai dorit-o ! Stiu ca stiti copiii de vor sa se dea si in carusel, apoi in masinutele alea colorate, insa nu stiu ei ce-i aia lipsa de bani sau suparare... Casa visurilor insiruite catre El a fost desenata (cam) cu acelasi miros de vise. Aveam si mansarda. M-am luat cu sters de praf de amintiri si era sa uit. Uitasem sa va zic, nu? Hmmm.. da !!! Sunt o novice in sufletul geamurilor largi prin care atingeam cu genele lungi cerul, iar cu Dumnezeu ma ciondaneam pe albastrul verde al ochilor ce nu mi l-a definit. Ei, pana si El mai oboseste. Il iert si de data asta. Il iert, ca albastrul cerului din cerul Lui, se dueleaza cromatic cu infinitul din ochii mei. Cand deschid ochii, in mansarda cea noua.
Mi-am construit cu arhitecti de seama, largi si impunatoare culoare, din granit efervescent si zambitor. Am vrut multa lumina. Asa ca am spart in mii si mii de locuri, sa las Rivala Intunericului sa treaca prin mine, sa nu scoata niciun sunet, insa sa ma faca sa ma gandesc la ea toata ziulica. Da, de Lumina era vorba, evident. Lumina era... cum sa va spun... cand ascutita si usor imi atingea parul si mi-l ranea, cand fulg de lebede in dans de copii. Am sa va mai spun de Lumina si cand se lasa usor negrul ingerilor peste albul meu.
Casa mai are si cateva biblioteci. Am comandat sa fie toate cartile copertate in rosul lui Rubens. Iar de tavan sa se legene dupa fiecare bataie de ora 12, un sac de flori de vise. Tocmai ca nu-mi plac florile prea mult. Am mai comandat multe rame si cuisoare mici. Am sa umplu peretii cu franturi de noi sau mucegaite vise. Bat cuiele incet, sa nu se sfarame tencuiala vesnic odihnita. Si sa nu trezesc pasiunile din amorteala. Am un singur dormitor. As scrie AM AVUT, insa ar trebui sa va explic prea mult culmea oarbei disperari si nu-mi permite ceasul de pe holul din subsolul inimii stangi. Dormitorul. Era rosu. Era verde. Nu ma lupt cu vreun daltonism sentimental insa chiar asa era. Avea patul pe mijloc de inima dreapta si albul lui molipsitor te sustinea pe marginile lui... atat de aproape de bataia reala a inimii stangi...
Aveam si o bucatarie. Imi place(a) sa bag in cuptor seara inainte de a ma certa cu Luna, cate un fel chinuitor de mancare aburinda, care pana si celui mai nepofticios gurmand, i-ar zgaltai serios simturile. Aruncam miros de rozmarin si stropi de vin rosu secatuit de dor si... gata. Gandeam deja afrodisiac. Si mai aveam in casa... un pian ars de soare-mpleticit de doruri largi. Era tot alb... Cu partiturile usor indoite la colturi de firescul banal al lui Dumnezeu. Stiati banuiesc, ca e una din slabiciunuile Lui. Muzica de... inimi.
Intr-o uitare a noptii insa, se auzeau certuri de nori. Au inceput sa planga. I-a invatat tot Dumnezeu cum se face. Lacrimile lor mi-au atins mansarda si in ploaie de vara tarzie, mi-au daramat-o. Pare-mi-se ca am plans si eu cateva luni. Apoi i-am invatat explicatia. Cum a cui? A acrei resemnari. Au urmat vijelii de zile si intreaga casa mi-a fost daramata. Nu cred ca are rost sa va atarn si voua poze pe pereti, cu mine manjita de var sentimental de gri tulbure.
Cred doar in taria vietii. Si in taria visului meu. De a avea o casa. Are dreptate Dumnezeu cand imi spune mereu aceleasi si aceleasi cuvinte. Nu i-am spus la sedinta din toamna ca o vreau si pe viata. Da, la casa ma refer. Acum e melanj-ul amintirilor in urma casei. Totul ma desparte de ea. Oamenii, distanta, poate chiar si destinul. Poate pentru ca nicio fericire nu poate fi reala fara timpul dureros al disperarii, ca timpul nu m-asteapta sa ma-ntorc.
Tu stii ca e vorba de tine. Insa mi-am permis sa te descriu arhitectural si drept. Ma vei citi si vei ascunde orice traire. Un barbat nu va plange decat odata cu ingerii. Sa se lase confundat. Si totodata atins de aripile lor frante de dor... si de vesnicia mea !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu