Cred ca plecarile ne sunt date de Dumnezeu, in egala masura cu venirile. Din mana Lui plecam si ne intoarcem inzecit tot acolo.
Tratam insa acest dar ca pe un obiect cu funda de cele mai multe ori si-i injumatatim scopul si cauza. Tot mai multe nimicurile iau forma vietii si ele conteaza cand, paradoxal, suntem noi insine nimicuri.
Eu as milita ca nici nu mai stim cine suntem, daramite inaltimea nici atat nu stim a ne-o calcula.
Ne punctam linistile odata cu fericirile, cand insasi linistea trebuie sa stea separata radical de fericire. Pentru ca ajung intr-un punct in care vrem nu vrem se intrepatrund cand ne asteptam mai putin. Si linistile devin fericiri si fericirile linisti.
Avem simtul asta al acutizarii, incat nu stiu care ar spune ca ar intelege prin fericire o casa departe, la munte, iar linistea ar puncta-o prin maretia brazilor ce-l imprejmuiesc dimineti la rand.
Suntem tot indesati de ganduri cutremuratoare absolut, incat nu stiu de ce tot asteptam cutremurul ca pe acadelele din copilarie, cand suntem noi insine, mult asteptatul dezastru. Nimeni nu ia cu mana pacatele si nici nu vrem, poate.
Insa putem atinge mana altora si sa invatam din nou sa formam pozitia rugaciunii.
Putem?
Foto: Michael Poliza
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu