Femeia si barbatul SMOCHINA

Nu poti imbraca un "subiect" in haine scumpe, daca esti inrobit de necunoastere. Isi pierde credibilitatea inca de la prima insiruire de cuvinte. Si fiindca nu demult am auzit ca femeia cand iubeste nu seamana deloc cu o smochina, mi-am zis sa iubesc, sa vad daca ma transform si, intre timp, am tras cu ochiul si-n padurea de smochini a barbatului, sa-i numar sutele de samburi. Am renuntat la numarat in pofida curiozitatii si am ales sa plantam 2 smochini.

Un smochin-femeie si un smochin-barbat.

Cate asemanari…

Omul, creatie divina versus smochinul-printre primele plante cultivate de om.

Adam-barbatul, Eva-femeia, inspirati de insasi puterea omului si a imaginatiei, si-au acoperit goliciunea cu frunze de smochin.

Cred cu tarie ca a fost prima semnatura a omului in parteneriat cu frunctul paradisiac-smochinul: cuplul Adam si Eva.

De aici povestea, omul si confundarea acestuia cu insasi fructul.

Nu-i asa ca uneori si omul e ca smochina? Alb/a, rege/regina, negru/neagra/ sau de primavara? Nu-i asa ca cresterea nostra e lenta ca si a lui-dar sigura? Nu-i asa ca avem frunze cazatoare, scoarta neteda si uneori nu vrem a fi altfel decat gri? Si nu-i asa ca de cele mai multe ori suntem conici precum insasi fructul renascut sub forma de om si crestem salbatic in marea parte a vietii?

Suntem divini si nu avem samburi precum smochina, fiindca suntem cazuti si sculptati din cer, suntem refacuti din suflu sfant si pastrati pe acela ce-i numit Pamant, gratie dragostei.

Ne purtam dragostea, invelind-o in sens de fruct-verde sau confiat si tinand-o la lumina sau intuneric sub forma noastra conica uneori nedeslusita.

Ne purtam mirosul intepator si seducator sub cei mai ascunsi pori si ne strangem la prea mult acoperamant de aer-ne place linistea, sus pe stancile noastre pietruite.

Ne purtam forma si puterea flexibila in fata naturii, la fiecare cules-fiindca renasterea e vitala si plina de esente care mai de care mai afrodisiace.

Nu purtam trupul-carnos, in acoperamnt de pace (dragoste, miros, forma), cand de fapt ne purtam noi pe noi, pe drumuri de soare recontruite.

Femeia-smochina iubeste. Iar cand iubeste vede, aude, simte, miroase, gusta.

Cand vede, nu vede printre frunze-multe alipite, sub semn de 5. Vede drept, deasupra lor, nu se-mpiedica de crengi, nici vant, nici greu de scoarta.

Cand aude, nu aude prin fosnet-alambicat, sub cumul de trup si natura neinfricata. Aude clar, lin, nu se lasa prinsa in mreje de vremea ce uneori e si schimbatoare.

Cand simte, nu simte prin scoarta nedata la o parte ce miroase a statut. Simte proaspat, curat, neatins de intemperii voite sau lasate la voia sortii.

Cand miroase, nu miroase acoperita de soare, ploaie, ninsoare, vant dureros. Miroase fara valul vremii deasupra capului si, nu se lasa impresionata decat de aroma vietii insasi.

Cand gusta, nu gusta sa deguste, doar pe varf de limba si simt al placerii. Gusta fara durerea unui gust ce nu-l cunoaste inca si nu cunoaste frica de-a atinge noul.

Barbatul-smochina iubeste. Iar cand iubeste vede, aude, simte, miroase, gusta.

Cand vede, nu vede prin mix de ramuri nealtoite, doar fiindca simtirea lui e mai puternica. Vede mai departe ca oricine, vede ca sa ia, nu ca sa dea si nu vede ca sa se bucure doar el.

Cand aude, nu aude prin glasul suparat al trunchiului pe-atat de puternic, pe-atat de subtire. Aude atat cat trebuie si nu aude decat atat cat e nevoie.

Cand simte, nu simte prin radacini si seva-curajului lui in fata pamantului. Vede pana la infinit insa nu se poticneste in pacla, negura, chiciura si freamat de ger.

Cand miroase, nu miroase decat aici-acum. Nu miroase-n trecut sau dupa ce soarele si luna au obosit sa se arate.

Cand gusta, nu gusta decat sa-si aminteasca aroma dorita/avuta. Nu gusta ca sa-nlocuiasca, ci ca sa retraiasca prin simplitatea unui singur simt, plenitudinea.

Femeia si barbatul smochina exista si nu exista.

Insa clar iubirea face din oameni-fructe si din fructe-oameni.

Si fara iubire nici macar smochina-ca sens altoit al omului si omul-ca sens nealtoit al smochinei, nu si-ar pastra vesnicia.

Fiindca din pamant e (smochina) si din pamant suntem (oamenii), sub soare si luna traim si sub semn divin ne purtam viata sub cer, in mers sau copt, in maturizat sau confiat.

Pana la urma, nu are iubirea miros si gust cum altul nu-i, nu e atunci cand o musti putin acrisoara, iti gadila limba cu farame ce-ti scartaie visele si nu e satioasa atunci cand foamea de noi e prea mare?